Destinul fabulos al lui Yvette Cauchois, savanta franceză care a iubit doi fizicieni români, s-a botezat ortodox la 86 ani şi a dorit să moară în România
0Considerată urmaşa lui Marie Curie, Yvette Cauchois şi-a dorit toată viaţa să fie aproape de românii pe care i-a iubit. De Horia Hulubei, fondatorul platformei de la Măgurele, a legat-o o relaţie specială, iar la vârsta de 86 ani, franţuzoaica s-a botezat ortodox la mănăstirea Bârsana din Maramureş. Aici a dorit să fie înmormântată.
Sub lespedea unui mormânt din micul cimitir al Mănăstirii Bârsana din Maramureş odihneşte una dintre minţile strălucite ale secolului XX. Franţuzoaica Yvette Cauchois s-a născut la Paris, a devenit urmaşa lui Marie Curie la preşedinţia Societăţii Franceze de Fizică-Chimie, a iubit doi oameni de ştiinţă remarcabili, ambii români, iar la finele vieţii a dorit să se retragă în România. Înainte de a închide ochii, a cerut să fie convertită la ortodoxie şi a lăsat cu limbă cu moarte să îşi doarmă somnul de veci la Bârsana, pe Valea Izei.
Urmaşa lui Marie Curie
Yvette Cauchois s-a născut la Paris, la 19 decembrie 1908, din mamă englezoaică şi tată francez, amândoi atei. Mama ei era nepoata scriitorului Thomas Hardy, autorul celebrului roman „Tess d`Urberville“. Yvette şi-a luat licenţa în Ştiinţe Fizice în 1928, fiind admisă pe loc în echipa de cercetători a prestigiosului Laborator de Chimie-Fizică de la Sorbona, condus de profesorul Jean Perrin - laureat al premiului Nobel în fizică din 1926. Aici se dedică studiului spectroscopiei radiaţiilor X, domeniu în care este considerată pionieră.
Urmează o carieră ştiinţifică impresionantă care culminează cu titlul de profesor şi şef al catedrei de chimie de la Sorbona, obţinut în anii `50. Apropierea de Marie Curie, dubla laureată a premiului Nobel în fizică (în anul 1903 pentru studiul radiaţiilor spontane) şi în chimie (în anul 1911 pentru studiul radioactivităţii), o face să accepte onorată poziţia de director al laboratorului de chimie-fizică de la Universitatea „Pierre şi Marie Curie“ din Paris în perioada 1954-1978. În 1987 primeşte medalia de aur a Universităţii din Paris, iar în 1993 devine Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti. Yvette Cauchois a continuat să activeze la acest laborator până la vârsta de 83 ani, ca profesor emerit. „Cea mai mare parte a cercetărilor sale au un caracter de pionierat şi au marcat definitiv evoluţia unui întreg domeniu al ştiinţei“, remarcă fizicianul Dorel Bucurescu, cercetător la Institutul Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ de la Bucureşti-Măgurele.
Paris, 1933, în ziua obţinerii doctoratului. De la stânga: Gheorghe Manu, Marie Curie, Jean Perrin, Yvette Cauchois şi Horia Hulubei. În spate este Charles Mauguin. Sursa foto Bogdan Constantinescu
Într-o fotografie de arhivă realizată în anul 1933, chiar în ziua obţinerii doctoratului, Yvette Cauchois apare alături de Marie Curie, Jean Perrin şi Charles Mauguin (specialist în cristalografie), împreună cu cei doi români care i-au marcat destinul: Horia Hulubei şi Gheorghe Manu. Colegi de doctorat în fizică la Paris, cei trei tineri cercetători au rămas într-o strânsă legătură, care a purtat-o pe Yvette, în cele din urmă, către destinaţia de la Bârsana. Un an mai târziu după realizarea fotografiei, în 1934, Marie Curie înceta din viaţă, iar Yvette Cauchois îi urma la preşedinţia Societăţii Franceze de Fizică-Chimie.
Istoricul unei descoperiri neomologate
Românilor Hulubei şi Manu soarta le rezervase însă alt drum, ce avea să fie schimbat de venirea regimului comunist. Ironic, fotografii cu personajele legendare ale ştiinţei mondiale au rămas în arhiva CNSAS, fiind recuperate din dosarul de urmărire a lui Horia Hulubei, pe care l-a studiat documentar dr. Bogdan Constantinescu, cercetător acreditat CNSAS. Securitatea a avut grijă să ilustreze „incriminatoriu“ preocupările şi trecutul omului de ştiinţă confiscându-i colecţia fotografică personală.
„După susţinerea doctoratului, Gheorghe Manu se întoarce în România, unde va concepe primul manual de fizică nucleară din ţara noastră. Horia Hulubei face naveta Paris-Bucureşti până în 1940, continuând să lucreze cu Yvette Cauchois în laborator la descoperirea unor elemente chimice identificate cu ajutorul razelor X. Sunt celebre cazurile elementelor Z=85 denumit Dor (simbol Do), Z=87 Moldavium (Md) şi Z=93 Sequanium (Sq), de la numele unui trib celtic din bazinul Senei. Din păcate, lucrările celor doi oameni de ştiinţă au fost neomologate“, relatează academicianul Petre T. Frangopol (82 ani), reputat chimist, originar din Constanţa. El este cel care, împreună cu Ioan Ursu, a editat volumul de evocare a celor doi cercetători. Lucrarea intitulată „Colaborarea ştiinţifică Horia Hulubei - Yvette Cauchois şi spiritualitatea maramureşană“ a văzut lumina tiparului anul trecut, după masa rotundă organizată la Mănăstirea Bârsana în 11 iulie 2015, care a reunit oameni de ştiinţă şi preoţi.
În carte este detaliat episodul cercetărilor pentru descoperirea celor trei elemente care au completat tabelul lui Mendeleev, descoperite de românul Horia Hulubei şi franţuzoaica Yvette Cauchois. Elementul Z=85 („Moldavium“) poartă acum numele de Astatinium (At) şi este cel mai rar element de pe Terra; crusta Pământului conţine mai puţin de un gram din acest element. Descoperirea sa a fost atribuită unor americani: Dale R. Corson, K.R. MacKenzie şi Emilio Segrè. Pentru elementul Z=87 („Dor“) cunoscut acum drept Francium (Fr), o cercetătoare, Marguerite Perey, colegă cu Hulubei şi Cauchois, şi-a adjudecat descoperirea. Dar cea mai mare nedreptate făcută celor doi cercetători este în cazul elementului Z=93 botezat de ei „Sequanium“. În tabelul lui Mendeleev, acesta poartă acum denumirea de Neptunium (Np).
„Descoperirea elementului Z=93 Neptunium a fost atribuită americanului Edwin McMillan de la Berkeley National Laboratory, care a observat în 1939 un izotop al acestui element printr-o reacţie nucleară. Denumirea vine de la planeta Neptun, datorită faptului că este primul element trans-uran, după Uraniu. Este, poate, cazul cel mai frapant în care evidenţa clară, obţinută prima dată de Hulubei şi Cauchois, privind existenţa în natură a acestui element a fost desconsiderată. Revendicarea lor nu a fost luată în considerare din cauza teoriei predominante că acest element, dacă exista, nu putea fi găsit în natură. De fapt, se ştie acum că Neptunium apare în natură în cantităţi foarte mici, lucru demonstrat în 1952, când a fost observat în minereurile de uraniu, ca produs al reactivităţii. Astfel s-a recunoscut, într-un târziu, că este posibil ca Hulubei şi Cauchois să fi observat, de fapt, Neptunium“, explică fizicianul Dorel Bucurescu, cercetător la Institutul Naţional pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei“ de la Bucureşti-Măgurele.
Hulubei, salvat de intervenţia soţilor Joliot-Curie
Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a separat destinele celor trei cercetători entuziaşti, care se luptau cu prejudecăţile vremii şi spărgeau bariere până atunci de netrecut. Arestat în 1948 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, Gheorghe Manu avea să moară la 12 aprilie 1961, în temniţa comunistă de la Aiud, la vârsta de 58 ani. Horia Hulubei a scăpat ca prin urechile acului de prigoană, graţie relaţiilor făcute în Franţa.
Horia Hulubei Sursa foto Bogdan Constantinescu
„Horia Hulubei a fost ales în 1916 de generalul Berthelot drept comandant al trupelor aliate de pe frontul de est din Primul Război Mondial. Era student la Iaşi, la Facultatea de Fizică-Chimie, când a fost trimis în Franţa pentru pregătire ca pilot al avioanelor de vânătoare. După întoarcerea în ţară, când se afla în luptă cu inamicul pe frontul de la Nămoloasa, avionul său a fost lovit de un glonţ care i-a trecut prin umărul drept. A reuşit să aterizeze, a fost găsit de camarazi şi trimis pentru refacere în Franţa, de unde s-a întors cavaler al Legiunii de Onoare al Franţei“, relatează Mihail Bălănescu, colaborator apropiat al lui Horia Hulubei, fost director tehnic al Institutului de Fizică Atomică şi unul dintre responsabilii cu proiectarea centrului de la Măgurele.
În 1929, Hulubei obţine o bursă de studii la Universitatea Sorbona din Paris, unde avea să devină director de cercetare. A colaborat îndeaproape cu una dintre fiicele soţilor Curie, Irène Joliot Curie, şi cu soţul acesteia, Frédéric Joliot Curie, laureaţi ai Premiului Nobel în 1935. S-a întors în ţara natală, refuzând să facă parte din grupul Manhattan SUA condus de Einstein şi de Oppenheimer care a realizat primele două bombe atomice, aruncate la Hiroshima şi Nagasaki. În România visa să înfiinţeze un centru de cercetare în fizică nucleară. În 1945 era rector al Universităţii din Bucureşti, astfel că a fost arestat de comunişti şi trimis la închisoare. „Doar intervenţia soţilor Joliot-Curie l-a determinat pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, la solicitarea ministrului de Externe francez, să îl elibereze pe Horia Hulubei. Din câte ştiu, Stalin însuşi ar fi dat telefon urgent Anei Pauker, ministru de Externe la acea dată, dându-i dispoziţie să-l elibereze de îndată pe Hulubei. Pauker s-a confirmat, dar i-a spus că în România nu se arestează oameni nevinovaţi. Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a luat sub protecţia lui şi a dispus construirea centrului dorit de Hulubei. Aşa s-a născut Centrul Naţional de Învăţământ, Cercetare şi Inginerie nucleară de la Măgurele-Ilfov, situat la circa 14 kilometri de centrul Bucureştiului“, povesteşte Mihail Bălănescu.
Mesajul lui Hulubei către Yvette
Membru de onoare al Academiei Române, Mihail Bălănescu (93 ani) rememorează în volumul din 2015 misiunea de taină pe care a primit-o de la Horia Hulubei, când şi-a simţit sfârşitul aproape. Voia să o mai vadă o dată pe Yvette, partenera sa de proiecte. Hulubei avea să moară la 22 noiembrie 1972, la Bucureşti, la vârsta de 76 ani. „Am fost trimis de Horia Hulubei la Sorbona şi am discutat cu Yvette Cauchois despre faptul că Horia este grav bolnav şi o roagă să vină în România pentru a-l vedea şi a-şi retrăi amintirile comune. Mademoiselle Yvette mi-a răspuns: «Domnule Bălănescu, îl iubesc pe Horia tot atât de mult ca în timpul cât a fost la Sorbona. Dar vă rog să-i spuneţi că atâta vreme cât România va fi o ţară comunistă, nu voi veni în această ţară şi să mă ierte că am luat o asemenea hotărâre». Am rugat-o şi pe dr. Ioana Măinescu, fizician de la Sorbona, să o convingă pe Yvette să vină în România. Dar mademoiselle şi-a păstrat convingerea fermă de a nu călca în România comunistă“, mărturiseşte Mihail Bălănescu.
Mademoiselle a rămas singură toată viaţa, fără a mai trece peste legătura sentimentală cu românul Hulubei, ce era căsătorit cu Alice Istrate. Fusese îndrăgostită, fără speranţă, şi de Gheorghe Manu. „Yvette îi purta lui Horia o mare dragoste, respect şi recunoştinţă pentru că a format-o ca mare om de ştiinţă“, consideră Bălănescu.
Ioan Ursu, unul dintre editorii cărţii despre colaborarea Hulubei-Cauchois, a cercetat corespondenţa dintre Horia Hulubei şi soţia sa Alice, în anii `40. „Mata secondează-mă cu sufletul şi inima matale de departe şi mai uită contingenţele mărunte pe care le imaginezi şi care nu sunt stenice deloc. Avem, draga mea, atâtea de făcut încă! (...) Draga mea, sufletul meu, îs zdrobit de atâta mizerie cât s-a abătut peste lume şi numai gândul constant spre mata şi poate salvarea idealului nostru de muncă într-un viitor apropiat îmi mai dau puteri de luptă. Voi lupta până la ultima energie să ne salvăm singurul nostru bun - idealul nostru. (...) Y., săraca, e o umbră din ce era. Cam de două ori pe săptămână e bolnavă - suferă greu de ficat şi are plămânii foarte slabi. Războiul a lăsat pe ea urme grele“, îi scria Horia Hulubei soţiei sale, lângă care a rămas tot restul vieţii.
Yvette şi România
În 1992 la invitaţia Institutului de Fizică Atomică şi a Universităţii Bucureşti, al cărei rector era Emil Constantinescu, Yvette Cauchois a venit în România, unde i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, la 4 septembrie 1992. De atunci, ea a venit în fiecare an în România, până în 1999, când, la vârsta de 91 de ani, a murit pe când se afla în Arad. Avea neoplasm la plămâni, iar o pneumonie contractată în cursul vizitei i-a scurtat suferinţa.
Aşa cum şi-a dorit, Yvette Cauchois a fost înmormântată în cimitirul mănăstirii de la Bârsana, unde slujea duhovnicul ei, părintele Ioan Stoica. În testament, Yvette îşi destăinuia bucuria convertirii la ortodoxism, la etatea de 86 ani, scriind că vrea să rămână pentru totdeauna pe aceste meleaguri.
Mănăstirea „Soborul Sfinţilor 12 Apostoli“ din Bârsana este situată la 22 kilometri sud-est de Sighetul Marmaţiei, spre podul Slatioarei, acolo unde dumbravele de pe Valea Izei se strâmtează până la vadul cel mai îngust, din Strâmtura. Lăcaşul de cult aparţine de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului şi Sătmarului, fiind atestată de la finele anilor 1300.
„În 1999, Yvette Cauchois «inaugura» acest cimitir, iar la înmormântarea ei a slujit episcopul Iustinian, în prezenţa a numeroşi săteni care-i cunoşteau povestea din predicile părintelui Gheorghe Urda din parohia Bârsana. El este cel care a făcut demersuri pentru construirea noii mănăstiri, în 1993. Preotul fusese impresionat de dorinţa savantei franceze să cunoască religia şi valorile spirituale ale românilor. Crescând într-o familie atee, ea nu primise taina botezului şi a ţinut să vadă cele mai frumoase mânăstiri româneşti. Apoi a luat decizia să se boteze ortodox, în religia lui Horia Hulubei, Gheorghe Manu şi a secretarei ei particulare, Ioana Măinescu. Iată cum Maramureşul, vatră de spiritualitate, a cimentat destinul acestor mari fizicieni ai lumii“, menţionează academicianul Petre T. Frangopol.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
