Ce soluţie s-a găsit în anii '50 pentru descongestionarea oraşelor? Cum i-a trimis Dej în vârf de munte sau în sate părăsite pe foştii moşieri sau condamnaţi

Securitatea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a inspirat de la Uniunea Sovietică Măsura şi a evacuat din marile oraşe persoane ale vechiului regim care reprezentau un pericol pentru noua orânduire.

Acţiunea de scoatere a persoanelor indezirabile regimului Gheorghiu-Dej din oraşe şi centre industriale a început în 1950, scrie Nicoleta Ionescu-Gură în „Dislocarea din centrele aglomerate a persoanelor care dăunau construirii socialismului în RPR“, articol apărut în Caietele CNSAS. 
 

Autorităţile comuniste au stabilit reguli pentru domicilierea în centrele aglomerate. Conform anexei hotărârii, centre aglomerate erau considerate următoarele localităţi: Bucureşti (cu o zonă de 20 kilometri în jurul oraşului), oraşul Stalin (Braşov), Ploieşti, Cluj, Oradea, Timişoara, Reşiţa, Hunedoara, Cugir, Constanţa, Galaţi şi Iaşi. 

De ce dislocare? În planul de organizare a operaţiunii, catalogat „Strict Secret”, dislocarea cetăţenilor din centrele aglomerate este motivată astfel: „Din rândurile foştilor exploatatori, foştilor demnitari ai aparatului de stat burghezo-moşieresc şi din rândurile foştilor condamnaţi pentru infracţiuni politice se recrutează sabotori, spioni, diversionişti, lansatori de zvonuri, alarmişti, propagandişti ai unui nou război. Aceştia având domiciliile în centrele mai importante şi mai populate ale ţării creează, prin manifestările lor duşmănoase o atmosferă contra măsurilor luate de partid şi guvern. Ei sunt în acelaşi timp infractorii permanenţi de la legile statului nostru. Deoarece oraşele şi în special oraşul Bucureşti, sunt foarte aglomerate, se pune problema descongestionării lor de aceste elemente. Este necesar ca aceste elemente să fie ridicate şi stabilite în locuri unde să fie mai uşor supravegheaţi şi controlaţi de organele de stat şi unde să fie întrebuinţaţi în câmpul muncii pentru a fi reeducaţi prin muncă“. 

În Bucureşti, dislocarea trebuia efectuată pe trei etape, iar în celelalte localităţi din ţară într-o singură operaţiune. Din Bucureşti, în prima etapă, trebuiau dislocaţi foştii moşieri, foştii industriaşi, foştii bancheri şi alţi foşti mari capitalişti; în etapa a doua – foştii mari comercianţi, foştii demnitari în aparatul de stat burghezo-moşieresc, familiile trădătorilor de patrie şi a celor fugiţi peste hotare după 1 ianuarie 1947; în etapa a treia – foştii mari proprietari de case naţionalizate, foştii condamnaţi pentru infracţiuni politice sau pentru infracţiuni grave de drept comun.

10.000 de familii pe lista neagră

Din oraşe au fost dislocaţi şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu, împreună cu întreaga lor familie (persoanele cu care locuia în aceeaşi casă) următorilor cetăţeni: „foştii moşieri, foştii industriaşi, foştii mari comercianţi, foştii bancheri şi alţi mari capitalişti, foştii mari proprietari de case naţionalizate, foştii condamnaţi pentru infracţiuni politice sau pentru infracţiuni grave de drept comun, familiile trădătorilor de patrie şi a celor fugiţi peste hotare după 1 ianuarie 1947, foştii demnitari în aparatul de stat burghezo-moşieresc”.

Pe baza evidenţelor pe care le poseda Miliţia, numărul celor identificaţi pentru dislocare se ridica în ţară la 10.324 de familii cu 23.300 de persoane, iar în Bucureşti la 7 000 de familii cu aproximativ 16. 000 persoane. 

Cum a decurs operaţiunea de dislocare? La fiecare familie s-a prezentat, începând de la ora 4 a.m., o echipă compusă dintr-un sergent de miliţie şi un ostaş din trupele de securitate. Echipa a fost însoţită de un delegat al sfatului popular însărcinat cu preluarea bunurilor rămase şi a locuinţei. După legitimarea celor găsiţi în locuinţă, le-au fost ridicate buletinele de identitate şi li s-a adus la cunoştinţă că printr-o decizie a Sfatului Popular s-a hotărât dislocarea. Nu li s-a lăsat nici o înştiinţare scrisă. Echipa le-a comunicat că în termen de două ore trebuiau să părăsească locuinţa şi că puteau lua cu ei doar lucruri de uz personal, după care i-a însoţit până la locurile de îmbarcare şi i-a predat pe bază de proces-verbal ofiţerului de miliţie însărcinat cu primirea dislocaţilor.

După predare, echipa a raportat comandantului secţiei de îndeplinirea misiunii, i-a predat actele de identitate şi procesul verbal de predare la locul de îmbarcare a celor dislocaţi. Pentru a ajunge în localităţile unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu, familiile dislocate au fost îmbarcate în vagoane de marfă închise (20-25 de persoane într-un vagon). Garda trenurilor nu a călătorit în vagoanele de dislocaţi, ci într-un vagon clasă, ataşat la fiecare tren. De reţinut că persoanele dislocate au fost obligate să-şi plătească transportul pentru a ajunge în localităţile stabilite de autorităţi. Banii au fost strânşi de câte un delegat al lor pe fiecare vagon şi depuşi la casa de bilete a gării, în schimbul cărora li s-a eliberat un Buletin de control de călătorie pe Căile Ferate Române (CFR). 

La sosirea în gara de destinaţie, comandantul eşalonului tren i-a predat pe cei dislocaţi, nominal, prin proces-verbal, ofiţerului de miliţie însărcinat cu primirea lor. 

Autorul spune cât de greu o duceau oamenii dislocaţi. „De pildă, situaţia cetăţenilor dislocaţi din Lupeni, raionul Petroşani, cărora li s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Tazlău, raionul Buhuşi, regiunea Bacău. În comuna Tazlău erau dislocate 90 de familii, care totalizau 219 persoane, printre care şi un număr de 30 de bătrâni între 60-82 de ani, majoritatea incapabili de a presta muncă fizică. Condiţiile de trai ale dislocaţilor lăsau mult de dorit, după cum se arăta într-un referat din 29 mai 1953 din arhiva Secţiei Administrativ-Politice a CC al PCR“. Oamenii erau cazaţi în barăci, împărţite în camere de 5/5 m. (camerele erau despărţite printr-un perete de scândură şi o perdea care ţinea loc de uşă). Într-o încăpere de 5/5 m. erau cazate între 9 şi 12 persoane, amestecate femei, bărbaţi şi copii. Din această cauză erau nevoiţi să se îmbrace şi să se dezbrace sub plapumă. Erau lipsiţi de posibilitatea de a face baie. În caz de epidemie nu erau create posibilităţi de izolare a bolnavilor, iar asistenţa medicală era aproape inexistentă, deşi aveau în mijlocul lor bolnavi de TBC şi copii bolnavi de pojar. Barăcile în care erau cazaţi erau prost construite, plouând înăuntru. Pereţii barăcilor erau din scândură căptuşiţi pe dinăuntru cu carton gudronat.

Cine avea dreptul să locuiască în marile oraşe?

În centrele aglomerate se puteau stabili angajaţii organelor şi instituţiilor de stat, întreprinderilor şi organizaţiilor cooperatiste şi a celor cu caracter obştesc, militarii de carieră mutaţi în interes de serviciu, precum şi soţii, descendenţii şi ascendenţii acestora, adică persoanele şi familiile celor angajaţi la stat. Mutaţia în centrele aglomerate se acorda de miliţie numai pe baza ordinului de repartizare a unei locuinţe sau a adeverinţei instituţiilor sau organizaţiilor de stat care asigurau angajatului şi familiei sale spaţiul locativ necesar.