Capcanele omului modern. Cum să opreşti cursa infernală spre autodistrugere - sfaturile specialiştilor
0
Nevoia de control, forţarea limitelor peste normal, presiunea de a fi peste tot în acelaşi timp, nefiind nicăieri cu adevărat, risipa de rigoare din detalii şi pierderea din vedere a lucrurilor importante. Sună cunoscut? Acestea sunt doar câteva dintre capcanele omului modern, cu care ne confruntăm clipă de clipă. Când „provocările“ tind să devină un stil de viaţă, este timpul să opreşti cursa infernală spre autodistrugere.
Constrângerea se resimte în toate păturile sociale, indiferent de vârstă, indiferent de statut. Eşti constrâns să trăieşti la limita supravieţuirii, eşti constrâns să te descurci cu resurse minime, eşti constrâns să renunţi la tot ce te defineşte şi te reprezintă de dragul unor obiective efemere. Simt asta inclusiv tinerii, cei care încep să se lovească încă de pe băncile şcolii de constrângerea de a fi „cum trebuie“, nu cum sunt ei în varianta lor cea mai bună.
O discuţie cu un tânăr care se specializează în psihologie oferă o dublă perspectivă. Pe de o parte oferă câteva răspunsuri ca la carte despre ceea ce ne apasă, pe de altă parte îţi dă prilejul să constaţi că alegerea unui drum în viaţă începe devreme, dar nu se termină niciodată.
Oana Popescu are 25 ani, este absolventă de studii masterale în Psihologie Clinică şi Psihoterapie în cadrul Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi şi este psihoterapeut în formare în cadrul Institutului SPER (Societatea de Psihoterapie Experienţială Română). La vârsta ei, Oana a resimţit deja cea mai mare dintre presiunile care împovărează actualmente existenţa cuiva: presiunea de a avea succes.
„Aceasta este principala capcană în care este prins omul modern: presiunea de a avea succes. Întrebarea nu este cât de mulţi va fi posibil să supravieţuiască în cadrul sistemului, ci ce fel de existenţă este posibilă pentru cei care o fac“, arată tânăra psihologă.
Costul real al succesului
„Trăim într-o societate a consumului, iar ideea de succes ne este vândută cu persistenţă în registrul cantităţii (câţi clienţi, câte kilograme, câţi copii, câte maşini, câţi metri pătraţi, câţi centrimetri diagonală, câte lucrări publicate, câţi ani experienţă). Cât a costat, nu ce te-a costat - aceasta e veşnica întrebare. Calitatea devine subordonată cifrelor.
Paradoxal este că suntem bombardaţi zilnic cu sute, dacă nu mii, de posibile sfere de activitate, ceea ce ne forţează să conştientizăm că, în orice moment dat, suntem pasivi în oricare dintre ele, mai puţin în cea pe care am ales-o. Făcându-ni-se cunoscute, chiar şi indirect, toate posibilităţile pe care le ratăm în fiecare secundă, ia naştere lăcomia de a acumula cât mai multe experienţe, deprinderi sau, pur şi simplu, obiecte. Am devenit dominaţi de nevoia de a ne consuma posibilităţile cât mai repede, ca să ne putem tolăni, în sfârşit, în leagănul deplinătăţii“, afirmă Oana Popescu.
Când nevoia de control scapă de sub control
Sentimentul de insecuritate duce la o altă extremă. Lucrând neîncetat la dobândirea controlului, care să ne asigure iluzia că suntem pregătiţi pentru orice, ajungem să ne pierdem, de fapt, controlul. Cu alte cuvinte, când ajunge nevoia de control să scape de sub control?
„Pentru majoritatea dintre noi, stima de sine este puternic condiţionată de presiunea socială de a ne agăţa de succes. În momentul în care simţim că ne paşte efemeritatea rezultatelor muncii noastre, riscă să apară sentimentul neputinţei, şi odată cu el, bineînţeles, nevoia de a ne simţi iarăşi securizaţi, de a ţine sub control situaţia.
Dar adevărul este că nevoia noastră de control poate scăpa de sub control, în mod ironic, tocmai atunci când începem să îl căutăm. Invocându-l, controlul nu ne poate semnala decât absenţa sa. Astfel începe lunecuşul pe panta incertitudinii şi a auto-iluzionării. Niciunul dintre noi nu este scutit de această soartă. Lipsurile şi nevoile ne implică pe toţi invariabil, şi ne oferă libertatea de a alege cum şi înspre ce le dirijăm.
Singura putere reală care îşi poate asigura locul de veci în viaţa noastră este puterea de a decide. E o putere agonizantă, care nu poate fi «dezcâştigată» odată ce începem să ne cultivăm o stare de observator nepărtinitor al propriilor procese mentale. Avertismentul trebuie emis, întrucât problema responsabilităţii se manifestă prin faptul că oamenii vor să-şi asume controlul doar atunci când au succes sau când pot fi mândri de deciziile pe care le iau. În cazul unui eşec, ei apelează la ceea ce psihologii sociali numesc atribuire externă, considerând că ceea ce li se întâmplă este rodul hazardului“, atrage atenţia psihoterapeutul.
Ce este de făcut?
„Într-adevăr, nu avem control asupra situaţiilor în care ne găsim implicaţi în mod spontan, dar avem control deplin asupra deciziilor pe care le luăm atunci când «ne vedem» implicaţi. Din păcate, ne vine foarte uşor să uităm că alegerea de a nu acţiona este, în sine, o acţiune - una care va afecta toate persoanele aflate în relaţie cu ea. Aminteşte-ţi asta data viitoare când eşti martor unui abuz! Suntem prezenţi oricum, deci din acel moment, decizia noastră va fi una cu implicaţii morale“, subliniază Oana Popescu.
Recreerea, diferită de distracţie
Uneori ne petrecem ore încercând să ne destindem, dar ajungem să ni se pară că am pierdut timpul, în loc să-l folosim. Marea diferenţă stă în ceea ce ne face plăcere să facem, în balansarea nevoii de relaxare cu odihna activă.
„Chiar dacă suntem prinşi în lupta cu timpul, este important să ne asigurăm momentele de recreere (a se distinge de «distracţie»). Răspunsul pe care îl râvnim poate sta în prezenţa de spirit cu care ne tratăm propriile decizii, în capacitatea de a ne evalua motivele, în sinceritatea faţă de noi înşine. Numai prin acestea poate fi definit înţelesul respectului de sine.
Şi dacă nevoia de putere maschează, de fapt, nevoia de integritate, cum ne putem da seama? Observându-ne reacţiile în timp ce evaluăm discrepanţele dintre valorile personale şi propriile comportamente“, ne învaţă psihoterapeutul.
Cele 3 Euri
Psihoterapeutul propune un exerciţiu de comportament în care să ne vedem în trei ipostaze: cauză, efect, observator.
„În primă fază, aceasta presupune să ne percepem simultan în trei roluri: Eul care demarează o acţiune, Eul care suportă consecinţele acesteia şi Eul care observă procesul din exterior. Apoi ne rămâne să sesizăm dacă vreunul din aceste Euri a suferit - sau a comis - vreun abuz.
Oricare din aceşti reprezentanţi va ieşi în pierdere va atrage după sine perturbarea coerenţei la nivelul sinelui şi - în cazul în care persistă - poate da naştere fie unui model de auto-victimizare sau chiar de auto-vătămare, fie unui model de comportament abuziv asupra celorlalţi, fie unui complex de salvator (denumit şi sindrom mesianic)“.
Sentimentele negative despre sine, transferate asupra celorlalţi
„Acest sindrom mesianic este ruşinea şi vinovăţia de a nu ne putea proteja în faţa adversităţii sau de a ne salva pe noi de noi înşine. În forma sa cea mai vicleană se transformă în nevoia irepresibilă de a-i ajuta pe ceilalţi şi de a ne disponibiliza cât mai deplin în acest sens.
În cea mai distructivă formă, sentimentele negative faţă de sine sunt deplasate şi proiectate asupra celuilalt, manifestându-se prin sadism. Iar în forma lor cea puţin deformată se traduc prin neajutorarea învăţată şi tendinţa de auto-flagelare prin atragerea situaţiilor care ne provoacă suferinţă).
A avea grijă de noi înseamnă să învăţăm să nutrim încredere în propria intuiţie şi să recunoaştem ce anume şi din cine sacrificăm în momentul în care ne angajăm într-o decizie. Altminteri, odată activată, vom perpetua triada rolurilor salvator-victimă-agresor în relaţie cu sinele, cu celălalt, şi cu restul mediului din care facem parte, dincolo de punctul în care pagubele nu vor mai fi reversibile. Şi ce e realmente tragic e că putem ajunge să nu ne pese“, avertizează psihologul.
Cele 6 tipuri de resurse
„Ca punct de pornire, avem sarcina de a ne descoperi resursele. Fiecare persoană posedă puteri interne ce pot fi mobilizate în situaţii de stres. Mooli Lahad, specialist în psihotraumă, identifică şase categorii de resurse: afective, sociale, cognitive, bazate pe credinţe şi valori, cele aparţinând câmpului imaginaţiei şi cele de ordin fiziologic.
Dacă avem dubii în legătură cu dominantele propriilor resurse, cel mai simplu ni le putem identifica înregistrându-ne odată în timp ce purtăm o conversaţie importantă cu un prieten apropiat şi observând la care din cele şase registre facem referiri cel mai adesea. Dacă afirmaţiile noastre au conotaţie pozitivă, le putem considera ca indicând resurse. În cazul în care sesizăm, în mod repetat, conotaţii negative, acestea indică contra-resurse în registrul cu pricina, şi ne semnalează factori de risc, deci posibile probleme“, spune Oana Popescu.
Ea dă propriul exemplu de lecţie care i-a fost de mare ajutor. „Lecţia care efectiv m-a salvat: înainte de a ne grăbi să ne dresăm în ale autocontrolului, mai benefic e să ne antrenăm în a ne recunoaşte şi a ne ierta pentru momentele de suferinţă şi dezamăgire cauzate atât nouă, cât şi altora“, recomandă psihoterapeutul Oana Popescu.
Oana Popescu - psihoterapeut
Vă mai recomandăm
Cele mai mari greşeli în privinţa sănătăţii: luăm pastile cu pumnul şi ne diagnosticăm pe internet. „Suntem un popor fascinat de medicamente“
Se încarcă comentariile...
