Poveşti zguduitoare din Pata Rât, cel mai ruşinos loc al Clujului. „Noi suntem mai multe triburi. Nu relaţionăm unii cu alţii“

Poveşti zguduitoare din Pata Rât, cel mai ruşinos loc al Clujului. „Noi
suntem mai multe triburi. Nu relaţionăm unii cu alţii“

Imagine din Pata Rât  FOTO cartea „Pata“

Cunoscută peste hotare prin reportajele de la BBC şi Channel 5, groapa de gunoi a Clujului - Pata Rât – e locul unde trăiesc circa 1.500 de oameni, romi, români, maghiari. Istoria coloniei de la marginea oraşului, de la apariţia ei până la poveştile celor care locuiesc acum acolo şi dramele oamenilor evacuaţi acolo din oraş prinde glas în cartea ”Pata”, publicată de câteva săptămâni de Adrian Dohotaru, Hajnalka Harbula şi Enikő Vincze.

Ştiri pe aceeaşi temă

 „Noi suntem mai multe triburi. Nu relaţionăm unii cu alţii“, afirmă Adrian Dohotaru, activist clujean, despre cum noi, oamenii din mai multe categorii sociale am ajuns să relaţionăm între noi. Este unul dintre editorii cărţii „Pata“ alături de directorul executiv al Fundaţiei Desire Cluj (funcţionează ca o platformă de acţiune pentru intelectuali, artişti, activişti şi civili), Hajnalka Harbula, şi universitarul Enikő Vincze de la UBB.

Volumul, apărut de câteva săptămâni la Editura Efes, este o cercetare antropologică din cadrul unui proiect numit SPAREX, finanţat printr-un program naţional.

Cartea spune cum s-a format colonia Pata Rât la sfârşitul anilor 60 şi cum a ajuns azi să cuprindă patru zone numite Dallas, Cantonului, Colina Verde şi zona Rampei. Editorii au cuprins şi poveştile oamenilor care locuiesc acolo, alături de interviuri cu cercetători şi activişti pentru drepturile omului.

O hartă ilustrativă FOTO autorii cărţii „Pata“

În partea de început - „Pata - tematică şi abordare“, semnată de Adrian Dohotaru şi Enikő Vincze, se precizează motivaţia cercetării:

„Cartea este oglindă a diverselor iniţiative civice trans-etnice pentru drepturile omului şi dreptate socială, precum şi împotriva rasismului care urmăresc deghetoizarea şi impunerea unor politici locale şi centrale menite să asigure drepturile locative ale tuturor cetăţenilor şi în mod particular ale categoriilor marginalizate“.

Tot acolo, editorii cărţii rezumă istoricul coloniei, pe care-l vor detalia ulterior pe zeci de pagini:

„Zona de locuire marginalizată Pata Rât din Cluj-Napoca include patru cazuri cu istorii şi situaţii actuale diferite. E colonia Dallas şi colonia plasată pe rampa de gunoi, formate începând cu anii ’60-’70, dar extinse după 1990 datorită creşterii numărului persoanelor sărăcite care se stabilesc aici în căutarea unor surse de venit şi a unei locuiri accesibile, dar din păcate inadecvate. Este colonia de pe strada Cantonului, constituită de-a lungul a două decenii în urma evacuărilor din diverse zone ale Clujului şi amplasării familiilor evacuate în această zonă de către autorităţi, dar şi ca rezultat al aşezării pe această stradă a multor familii care nu găsesc resurse de trai accesibile în altă parte şi sunt persoane fără adăpost. Apoi, e colonia pe care noi am numit-o în 2010 Noul Pata Rât, terenul pe care îl ocupă fiind denumit de autorităţi în acea vreme «Colina Verde» şi apoi strada Platanilor, formată în urma amplasării aici în decembrie 2010 de către Primăria şi Consiliul Local Cluj-Napoca a zece case modulare şi a strămutării forţate a familiilor evacuate dintr-o zonă relativ centrală a oraşului, de pe strada Coastei. Cele patru zone sunt reprezentate, poate, inegal în acest volum, respectând dorinţele autorilor/locatarilor de a rămâne invizibili, anonimi sau, din contra, de a fi identificabili şi personal în spaţiul public“.

Colonia de pe strada Cantonului  FOTO autorii cărţii „Pata“

De ce o astfel de carte?

Adrian Dohotaru (foto în dreapta, credit foto: Facebook/Adrian Dohotaru), unul dintre oamenii care au muncit la editarea volumului, ne-a spus că ideea acestei cărţi e legată de empatie. Iar cum cea mai bună metodă de a empatiza cu oamenii e faţă în faţă, cercetarea s-a făcut la firul ierbii. Consideră că e important ca un cercetător să se facă înţeles de cât mai multe persoane din medii şi categorii sociale variate. „În carte prezentăm activismul din Pata Rât şi din Cluj pentru drepturi locative şi antisegregare, pentru condiţii mai bine de muncă, prin interviuri, fotografii, eseuri“, afirmă acesta.

Un alt mesaj al cărţii, potrivit lui Adrian, este:

„Pata Rât e o parte a Clujului. Ţin minte un slogan pe care l-au scandat sute de oameni anul trecut, la un marş: «Clujule, Pata Rât e faţa ta!» Şi Pata Rât e faţa Clujului când ne gândim la depozitarea necorespunzătoare a deşeurilor, la munţi de gunoaie de şase etaje. Până la urmă de ce se întâmplă toate acestea?“.

Spune că în România există numeroase zone precum Pata Rât. A intervievat zeci de persoane din zonele oraşelor Ploieşti, Călăraşi, Târgu-Mureş, Miercurea Ciuc. A observat că acolo există o nostalgie pentru perioada de dinainte de 89 şi nu e legată de dictator, ci de faptul că atunci oamenii „aveau o protecţie socială care era reală, loc de muncă, locuinţă“.


Casele modulare/Colina Verde din Pata Rât FOTO Cristina Raţ, ianuarie 2011

„Acum avem o grămadă de perdanţi ai tranziţiei. Prea puţin discutăm în România despre sărăcie. 40% dintre români, romi, maghiari sunt săraci sau în risc de sărăcie. Aproape jumătate din populaţia României. De ce nu apar astfel de probleme pe agenda publică? Pentru că în acelaşi timp România este şi cea mai inegalitară ţară din UE, cu disparităţi imense între venituri, între salarii şi s-au format nişte imense bule sociale care nu mai vor să relaţioneze între ele“, susţine cercetătorul.

Ce ar trebui să ştie clujenii despre Pata Rât

Potrivit acestuia s-a perpetuat o percepţie greşită despre romi.

„Un studiu al Băncii Mondiale arată mai bine de 3/4 din români cred că romii trăiesc din asistenţă socială, dar e vorba de 12%. (...) Majoritatea spune că romii nu-şi caută loc de muncă, dar când te uiţi pe statistici vezi că sunt mai mulţi romi ce-şi caută loc de muncă decât români“, susţine Dohotaru.
Acesta consideră că „munţii de gunoaie“ de la Pata nu poluează doar colonia şi cartierul de lângă ea, Someşeni, ci şi Clujul.

„Clujenii ar trebui să conştientizeze faptul că suntem cumva responsabili pentru Pata Rât. Pata Rât s-a format în jurul industriei deşeurilor. Noi, dacă nu venim cu presiune la adresa autorităţilor pentru colectare selectivă ca deşeurile să fie duse la centre de reciclare şi să fie mult mai bine gestionată situaţia deşeurilor“, afirmă cercetătorul.

Ceea ce l-a frapat în timpul cercetării a fost cum descriau, de la distanţă, locul care urma să le devină locuinţă:

„Când au venit în Pata Rât, de la distanţă, au crezut ca acele aşezări sunt nişte coteţe pentru porci. Asta au zis. Unii dintre cei evacuaţi au spus că se simţeau ca nişte animale“.

Colonia Dallas din Pata Rât  FOTO autorii cărţii „Pata“

VIAŢA LA PATA RÂT: „Sunt oameni care în secolul XXI nu au acces la apă şi la curent. Asta e strigător la cer“

Legea spune – ne explică Adrian Dohotaru – că distanţa dintre o rampă de gunoi şi o localitate trebuie să fie de 1.000 de metri. „Dar autorităţile şi cei de la Garda de Mediu spun: nu este o rampă, este o staţie de deşeuri!“, subliniază acesta. Tot el spune că 42% dintre oamenii de la Pata Rât au fost evacuaţi de autorităţi. Acolo, în acea staţie de deşeuri locuiesc suflete.

Pentru mulţi dintre ei, momentul evacuării din Cluj a fost un şoc pe care nu l-au putut depăşi. Despre acel moment şi despre sentimentul discriminării pe care-l simt aceşti oameni am vorbit cu Linda Greta (foto mai jos, credit foto: Facebook/Linda Greta), o activistă de la Pata Rât.

„Oamenii, în primul rând, au nevoie de o locuinţă decentă în oraş. Noi ne-am născut din strămoşi în strămoşi în Cluj-Napoca, nu în afara Clujului. Am fost capabili să avem un job, să trimitem copii la şcoală. Atâta că suntem romi şi nu suntem români. La noi e ceva normal să fii ordonat, să-ţi trimiţi copilul la grădiniţă, la liceu, nu e ceva ieşit din comun.

O locuinţă şi apoi să-şi recapete încet demnitatea. Pentru că, vă daţi seama, de când locuim acolo ne-am bătut de toate problemele: au fost discriminaţi în autobuz, la şcoală. Discriminaţi înseamnă că lumea se uită ciudat, uneori mai au obiceiul de a adresa cuvinte jignitoare. Plus că în autobuz, când noi urcăm, ei cumva se îndepărtează şi pleacă în faţă, iar romii totdeauna sunt în spate. Mă refer la autobuzul 8, cu care noi circulăm mai des. Şi să recuperăm ce am pierdut. În momentul 17 decembrie 2010, când am fost evacuaţi, majoritatea oamenilor au pierdut tot ce au agonisit timp de 20-30-40 de ani. Mă refer la frigidere, la bunuri pe care ei ni le-au transportat cu maşinile de gunoi. Şi le-au distrus. Asta a fost bătaie de joc.

La majoritari le iau gunoiul cu maşina, iar ţie îţi cară lucrurile pentru care tu ai muncit. Asta nu se numeşte discriminare pe faţă? Nu se numeşte bătaie de joc?“, mărturiseşte Linda. 

Crede că oraşul şi conducerea lui au mare nevoie de tineri pentru că ei „au altă gândire, văd altfel lumea“, dar şi că romii au drepturi doar pe hârtie.

„Până nu mergi şi vezi că omul ăla n-are apă nu poţi să scrii tu din birou că are. Sunt oameni care trăiesc în condiţii mizere. Când spun mizere mă gândesc fără apă, fără curent, fără sursă de căldură şi sunt extrem de mulţi. Şi nu numai romi, sunt români sau maghiari sau de alte naţii. (...) Clujul e un oraş foarte frumos. Încep cu asta, şi chiar totdeauna am avut pretenţii pentru că ştiu că aici sunt cele mai bune şcoli, că vin străinii din afară să studieze la noi. Îi un lucru mare. Ştiu că am avut o grămadă de persoane care locuiesc în Cluj , printre care şi actorul Florin Piersic, care sunt oameni cu talent şi au reputaţie bună. Dar am fost conduşi de oameni nepotriviţi.

În acel moment, domnul primar Apostu ne-a schimbat soarta la sute de oameni, în două zile. Clujul ar trebui să-şi rezolve încet-încet problemele pentru că e o problemă deja foarte cunoscută şi pe plan internaţional. Sunt oameni care în secolul XXI nu au acces la apă şi la curent. Asta e strigător la cer! Hai că pe vremea bunicii se mai accepta cu lompaşul, cu lumânarea, dar acum e strigător la cer să nu ai apă să te speli“.

Ca activistă a trimis petiţii, scrisori autorităţilor ca să schimbe legile, a participat la diferite programe ca să modifice pe cât posibil anumite stări de fapt. Însă, multe iniţiative s-au lovit de un zid. Anul trecut şi-a ajutat semenii să facă dosare complete, cu tot ce se cere, ca să obţină locuinţe sociale deoarece în fiecare an dosarele se dovedeau a fi incomplete, dar răspunsul a fost acelaşi din anii trecuţi: neeligibil. Linda a vrut să schimbe condiţiile de acordare a unei locuinţe sociale şi în cadrul acestora să se ia în considerare şi venitul minim garantat.

Pe cât posibil, încearcă să nu se dea bătută: „un activist priveşte cu alţi ochi problemele tuturor oamenilor, indiferent de etnie, încearcă tot timpul să îndrepte răul făcut de alţii, de autorităţi, la Primăria Cluj“.


Protest la Pata Rât FOTO Nicolae Friess, în cartea „Pata“

 

Vă prezentăm mai jos câteva pasaje din interviurile luate de editorii cărţii locuitorilor de la Pata Rât, dar şi pasaje din ce cred cercetătorii despre colonia de la marginea oraşului de cinci stele:

LOCUITORI DIN PATA RÂT

Ernest Creta, căruia oamenii îi zic Nea Titi, intervievat în 2012: 

„Am umblat mult şi atunci pentru oameni. Nu doar pentru mine. Şi aşa fac şi aici. Cineva trebuie să umble tot timpul să rezolve toate problemele astea curente. Că altfel uită de noi. Primăria, şcolile, toate. Şi să umblu să nu ne lase aici pentru totdeauna.

(...) Eu, de exemplu, mâine trebuie să mă duc la medic. Şi după masă, aşa m-a pus medicul, că îi după-masă. Eu mă duc cu maşina aia de 14.30, la medic, şi când vin, nu ştiu la ce oră vin, vin cu autobuzul 8 şi trebuie să vin atâta drum cu optul. De acolo, din staţie fac vreo 2 km, dacă merg pe unde trebuie să trec peste calea ferată. Dacă aş merge roată, ar fi şi mai mult. Sigur că da, mă rog, asta nu-i aşa mare problemă acum, nu facem o problemă de treaba asta, că poate la medic nu te duci în fiecare zi, dar totuşi îi, când te duci, trebuie... Dar mai ales să meargă oamenii la lucru, e foarte greu. Eu chiar am aici un exemplu, nevasta lui fiu-meu, care trebuie să meargă la ora cinci dimineaţa, de aici. Acum vă daţi seama, merge pe jos. Să ajungă la servici, trebuie să ajungă şi merge de aici pe jos, până la autobuzul 8. Şi în afară de aia, merge între atâţia câini. Îi ia o oră, o oră şi ceva să ajungă la servici. Se scoală la 4.30, până se îmbracă, la cinci trebuie să plece. Trece calea ferată, pe drum, şi este gangul ăla pe unde se trece, dar îs câini foarte mulţi. Aici au şi muşcat oameni, am spus şi asta la primărie, să mai vină să ducă din ei, dar degeaba vin, le castrează şi le aduc înapoi, le lasă aici. Şi nu numai ei, mai sunt şi oameni din oraş, care aduc câini şi le lasă aici. De când ne-au mutat aici e foarte greu. Şi cu lemnele e foarte greu. Acum ne-au mai adus primăria ceva lemne, dar acuma, gata, nu mai este. Nu ştiu de unde vom face rost de lemne. Eu, de exemplu, unde mi-am făcut locuinţa acolo, miam făcut deocamdată o cămară de lemne. Că n-am bani să-mi termin acolo casă. Am terminat aici, la fiică-mea, unde stau acuma. Asta îi a lui fiică-mea. Ea s-o despărţit de soţul ei, dar ea şi copilul de 14 ani sunt aici. Patru persoane stăm aici, în camera asta, ea cu copilul, eu cu soţia. Aici stăm, da. Aici ne facem de mâncare, aici spălăm, aici dormim. Poate cu timpul îmi termin şi eu o casă aici...“

 

Linda Greta, în interviul luat în 2016: 

„Dezavantajele vieţii în Pata Rât sunt foarte multe. În primul rând, că nu ai un act de identitate. În al doilea rând, trăieşti într-un focar de infecţie. În al treilea rând, copiii nu sunt primiţi la şcoală când se aude de zona Pata Rât. Apoi, când îţi cauţi un loc de muncă, nu te angajează nimeni.

Pentru că oamenii au tendinţa să asocieze gunoaiele care se aruncă în Pata Rât cu oamenii care locuiesc în Pata Rât. Pata Rât înseamnă mizerie, boală, toate lucrurile negative“.

 

Florin Stancu, în interviul luat în 2012: „Ce s-a întâmplat cu noi nu consider că a fost un lucru legal sau cel puţin în ajutorul omului. 

Cum e acum Oserul nou, acolo sunt câinii vagabonzi, adunaţi din tot Clujul ăsta, ei au posibilitatea de a trăi în centrul oraşului cum ar veni... şi noi că suntem oameni, ne-au marginalizat aici lângă gunoaie. Vă daţi seama? Şi, no, eu ca eu, că mie mi-a trecut vremea, dar problema e cu copiii mei.  (...)

Dacă aş avea o putere, ce aş putea să fac eu, de exemplu, pentru comunitatea asta. În primul rând, aş moderniza drumul, căci fără cale de acces nu poţi să faci absolut nimic. În al doilea rând, aş introduce un mijloc de transport. În al treilea rând, aş lăsa oamenii să aducă la aceeaşi culoare, din acelaşi material, să se poate extinde, să-şi creeze un cămin în limita posibilităţilor, dar după nivelul numeric al familiei. Înţelegeţi?

Aş ajuta oamenii din partea de sus, introducerea curentului electric, cu acte doveditoare, cum că s-a repartizat din partea primăriei o locuinţă sau un teren, pentru ca să-şi poată crea o locuinţă. Introducerea gazului ar fi o prioritate foarte mare, pentru că având gaz poţi să-ţi faci o baie, poţi să-ţi faci un foc, poţi să-ţi faci încălzire, poţi să-ţi faci aproape orice. N-ar mai necesita să mergi cu butelia în spate până undeva în Someşeni s-o încarci sau de multe ori în oraş. Încărcatul, undeva la o butelie, e 60 de lei. Nu ţine mult, vreo 3 săptămâni. Aş mai face un parc pentru copii, ca să nu mai fie nevoie să zbori pe toate dealurile astea aiurea şi să se joace cu pungi, că le duce vântul. Ei se joacă fotbal. Deci ar avea ceva, cât de cât. Şi în plus foarte multă verdeaţă, nişte pomi, ca să ne apere şi pe noi, cu toate chestiile, să schimbe aerul.

Aş face o plantaţie, aş face un spaţiu verde, aş face ceva. Deci, asta cred că ar fi cel mai eficient, în momentul de faţă. Că nu sperăm la locuinţe, nu sperăm nici noi să fim duşi în blocuri sau cine ştie unde. Pentru că ştim şi înţelegem, nu există, nu sunt, nu-şi dă nimeni interesul de chestiile astea. Dar dacă tot ne-au mutat aici, care avem posibilităţi, să ne lase naibii, ca să ne facem noi“.

 

CERCETĂTORI, ÎN ORDINEA SEMNĂRII LOR ÎN CARTE:

Adrian Dohotaru:

„Pata Râtul îl simţi uneori după miros chiar din aeroportul de la câţiva kilometri de rampă. Alteori călătorul este izbit din tren sărăcia sutelor de cocioabe deformate şi a containerelor înghesuite. În percepţia clujenilor, mizeria gropii de gunoi din Pata Rât s-a imprimat şi asupra locuitorilor ei.

Dallas-ul este cea mai veche comunitate din Pata Rât şi a crescut la începutul anilor ‘90. Cum autorităţile au tolerat prezenţa oamenilor în rampă, iar firmele de colectare au profitat de pe urma muncii lor şi a creşterii consumului în oraş, Dallas-ul s-a tot mărit, acum fiind vreo 130 de familii. Mihai (Gheorghe Ciorba), liderul comunităţii din Dallas, militează alături de misionarul creştin olandez, Bert Looji din ONG-ul Pro Roma, pentru joburi legale pentru romi în noua rampă. Cei mai mulţi din Dallas nu vor să se mute şi nu îşi percep zona, cu care s-au obişnuit, ca ghetou. Miza lor e de a găsi locuri de muncă şi de a-şi îmbunătăţi infrastructura locativă. Problema lor e că nu pot construi locuinţe legal, în ciuda faptului că terenul este deţinut în bună măsură de fundaţie, pentru că terenul este trecut în planul urbanistic ca fiind industrial“

Hajnalka Harbula, membră a echipei SPAREX, diretcor executiv al este absolventă a masteratului Fundaţiei Desire pentru Deschidere şi Reflecţie Socială:

„Vorbim de oameni a căror soartă nu interesează, de fapt, aproape pe nimeni. Cu tot respectul cuvenit excepţiilor, căci există într-adevăr oameni dedicaţi care se străduiesc să schimbe cumva lucrurile. E însă cât se poate de clar că nu se vrea o soluţie omenoasă la aceste probleme. Să ne gândim doar la cazurile de evacuări din Cluj, de pe strada Coastei, de pildă. Dimineaţa au mers camioanele de gunoi pe care se puteau pune diversele mobile şi bagaje, apoi locul a fost ras cât se poate de repede. Apoi terenul i-a revenit Bisericii Ortodoxe, care a construit un internat pentru studenţii de la teologie şi facultatea. Acelaşi lucru s-a întâmplat la Baia Mare.

S-a făcut mare vâlvă când familiile rome au fost mutate în clădirea laboratorului de chimie a CUPROM, uzina de prelucrare a cuprului, iar apoi, în doar câteva ore, mai multe zeci de oameni au ajuns la spital cu simptome de intoxicaţie. Tot din Baia Mare este şi decizia din 2014 a primarului, care se potriveşte bine pe lanţul evenimentelor legate de renovarea blocurilor din cartierul Ady din Târgu Mureş. Explicaţia administraţiei locale pentru decizia de evacuare a consiliului a fost tot renovarea clădirii şi transformarea sa în locuinţe sociale. S-a întâmplat şi asta, dar şi altele, cum ar fi zidul construit de primărie în 2011 lângă două blocuri de mineri locuite în mare parte de romi. Totul devine atât de pervers în această întâmplare. Ştii poate că vara trecută au fost aduşi nişte studenţi de la Academia de Artă din Cluj, care au pictat zidul, ajuns astfel un «obiect de patrimoniu» care nu mai poate fi distrus“

Enikő Vincze: „Simbolismul deşeurilor aruncate se asociază cu oamenii care locuiesc în apropierea gropii de gunoi, în timp ce mirosul şi murdăria aferente mediului toxic se corporalizează, iar stigma mediului devine element al auto- şi hetero-identificării locatarilor zonei“.

Cartea „Pata“ poate fi descărcată integral AICI.


Imagine din colonia Dallas   FOTO Florina Pop

Mai puteţi citi:

EXCLUSIV Eroul documentarului „Vin românii“: „Suntem mai rasişti decât englezii. Cel mai tare m-a durut când românii au susţinut că nu sunt român“

 

 

 

 

citeste totul despre: