Povestea jafului armat din Suedia care a determinat definirea „sindromului Stockholm“. Cum explică psihologii ataşamentul victimelor faţă de agresori
0Jaful unei bănci din Suedia în 1973 a dat naştere unui nou termen în psihologie: „Sindromul Stockholm”. După 131 de ore petrecute cu infractorii care îi ţineau ostatici, patru angajaţi ai băncii suedeze au ajuns să se ataşeze şi chiar să-i ajute pe aceştia.
„«Sindromul Stockholm» denumeşte un proces psihologic prin care victima captivă începe să se identifice cu răpitorul. În esenţă, Sindromul Stockholm este «un răspuns emoţional automat, şi de cele mai multe ori inconştient la trauma victimizării», şi nu reprezintă rezultatul unei alegeri raţionale a victimei care evaluează că cea mai avatajoasă şi mai sigură formă de comportament este să aibă o relaţie prietenoasă cu răpitorul”, explică David Wright-Neville în volumul “Dicţionar de terorism”.
Termenul mai este folosit în cazurile de violenţă domestică în care persoanele agresate refuză să părăsească sau să denunţe agresorii. Termenul a fost folosit pentru prima dată în 1973, când patru angajaţi ai unei bănci au fost luaţi ostateci în Stockholm de infractorul Jan-Erik Olsson.
Înarmat cu un pistol-mitralieră, acesta a cerut 3 milioane de coroane suedeze şi eliberarea din puşcărie a lui Clark Olofsson, un cunoscut jefuitor de bănci din Suedia. În timpul jafului, Olsson a tras de mai multe ori în poliţişti, rănind doi dintre ei.
De partea infractorilor
Poliţia a reuşit să elibereze ostatecii, însă au descoperit un fenomen ciudat: aceştia nu au manifestat sentimente negative faţă de cei care îi luaseră oastateci, deşi fuseseră ţinuţi într-un seif timp de 131 de ore. În schimb, au arătat ostilitate faţă de poliţiştii care îi eliberaseră. Mai mult, timp de 6 zile cât au durat negocierile cu autorităţile suedeze, ostatecii au fost supuşi unui stres greu de suportat: ei s-au aflat tot timpul sub ameninţarea armelor, iar la un moment-dat, le-au fost legate în jurul gâtului legături care i-ar fi strangulat dacă şi-ai fi pierdut cunoştinţa în urma folosirii gazului de către poliţişti. "Ostatecii au ales, mai mult sau mai puţin, să fie de partea mea, protejându-mă în anumite situaţii, pentru ca poliţia să nu mă împuşte", a declarat Jan-Erik Olsson, într-un interviu.
O parte dintre ostatici ar fi putut să scape când au coborât la toaletă, dar au ales se se întăarcă. Kristin Enmark, una dintre victime, declara într-un interviu telefonic: "Nu mi-e deloc frică de Clark şi de celălalt tip. Mi-e frică de poliţie. Înţelegeţi asta? Am încredere deplină în ei. Mă credeţi sau nu, dar am petrecut clipe frumoase aici". Ea a vorbit cu premierul Suediei, cerându-i să o lase să plece cu infractorii, aşa cum aceştia au cerut, pentru a evita ca aceştia să omoare pe cineva. După eliberare, victimele au refuzat să depună mărturie împotriva criminalilor şi au angajat, pe banii lor, avocaţi pentru a-i apăra pe tâlhari.
Explicaţia psihologică
Termenul "sindrom Stockholm" a fost inventat de un psihiatru american, Frank Ochberg. El a definit trei criterii ale sindromului: "ataşamentul sau chiar iubirea" ostaticului pentru persoana care l-a făcut ostatic, reciprocitate din partea acestuia din urmă şi un dispreţ comun pentru lumea exterioară. Acest ataşament poate să îi facă pe negociatori să favorizeze dezvoltarea sindromului, întrucât acesta reduce riscul de violenţă. Luările de ostatici încep în general într-o manieră brutală, cu ostatici paralizaţi de frică, care nu mai reuşesc să se gândească la altceva decât la moartea lor. "Foarte repede, li se neagă dreptul de a vorbi, de a se mişca, de a merge la toaletă, de a mânca. Pe urmă, li se oferă acest dar al vieţii şi, în momentul în care îl primesc, ei simt (...) ceea ce simţim cu toţii când suntem bebeluşi şi suntem aproape de mamele noastre", a explicat Frank Ochberg.
Cum au scăpat ostatecii cu viaţă
Într-un interviu luat în închisoare, Olsson a mărturisit că atitudinea ostatecilor le-a salvat viaţa. El a explicat că avea intenţia de a-i omorî. “După ce m-am predat, unii poliţişti mi-au spus că dacă aş fi omorât doar unul dintre ostateci, putea să obţin un avion care să mă scoată din Suedina. Aceştia însă nu m-au atacat, dimpotrivă. Au fost foarte greu de ucis. Pe cine era să ucid? Pe Elisabeth, care era neajutorată şi plângea tot timpul? Pe Kristin, care avea mintea ascuţită şi care a putut vorbi cu Palme (ministrul Suediei din acea vreme-nr) în felul în care a vorbit. Sven, un om curajos şi decent? Birgitta, care nu-şi putea scoate din minte cei doi copii. Poliţia ne-a ţinut împreună, zi după zi, ca şi pe capre, în mizeria aia. Nu aveam altceva de făcut decât să ne cunoaştem”.
Răpirea lui Patty Hearst
Unul dintre cele mai cunoscute cazuri de sindrom Stockholm este cel apărut în timpul răpirii lui Patty Hears de către un grup terorist de stânga - Armata Simbioneză de Eliberare în februarie 1974. Aceasta nu a profitat de numeroasele ocazii în care putea să evadeze, ci s-a alăturat mişcării şi a participat la două jafuri, după care a fost arestată de poliţie. Ea este nepoata mangnatului William Randolph Hearst; După ce a fost izolată şi ameninţată cu moartea, a ajuns să sprijine cauza. A fost găsită la 19 luni după răpirea ei, timp în care a devenit un infractor urmărit pentru infracţiuni serioase. A fost găsită vinovată de jaf asupra unei bănci şi condamnată la 35 de ani de închisoare. A făcut puşcărie între 1976 şi 1979, când preşedintele Jimmy Carter i-a comutat sentinţa.
Citeşte şi:
Se încarcă comentariile...
