Politicianul român, „desenat“ de Mihai Eminescu acum 140 de ani: „Toată lumea să peară, numai Manea să trăiască“
0Încercând să explice de ce poporul român a fost „totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa, ţaţă cu vecinii”, Mihai Eminescu face o teorie filosofică a Istoriei, într-un articol publicat în ziarul „Timpul”. El susţine că „istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului şi individualism”.
Mihai Eminescu a început să scrie în 1877 la ziarul „Timpul”, publicaţie apropiată de gruparea conservatoare. Apropierea de cotidianul amintit este datorată şi faptului că prieteni buni de-ai poetului precum Ioan Slavici, Iacob Negruzzi, Gr. H. Grandea, erau colaboratori la „Timpul”. În August 1877, ziarul publică „Povestea lui Harap Alb” scrisă de Ion Creangă.
Într-o scrisoare trimisă de Slavici unui prieten arată: "Câtă vreme Maiorescu, Rosetti, Carp, etc. sunt în comitet şi eu în redacţie „Timpul” este organul Junimei. Aceasta o ştie toată lumea şi „Timpul” e combătut ca organ al Junimei". După 6 ani de colaborare la ziar, Eminescu scrie unui prieten: „Ei bine de şase ani aproape, o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă sbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta , care cu toate acesta e singurul adevărat , de şase ani n' am linişte, n'am repausul senin, de care aşi avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. (...) am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de când m-am întors în România, decepţiune a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât degeaba pun mâna pe condeiu să încerc a scrie ceva...". Eminescu îşă dă demisia de la Timpul la 16 Februarie 1883.
Poporul român în Istorie
Eminescu a scris în ziarul Timpul un articol despre „teoria filosofică a Istoriei” încearcă să explice de unde provine proverbul „toată lumea să peară, numai Manea să trăiască” care caracteriza şi atunci viaţa societăţii româneşti, dar mai ales viaţa politică:
„De aceea să ne întrebăm fără părtinire, cum întâlnim pe poporul nostru în istorie, din momentul în care ea devine mai străvezie, adică de pe la început ul secolului al 14 - lea. Îl găsim totdeauna dezbinat înlăuntru, dezbinat în politica sa, ţaţă cu vecinii. O teorie filosofică a istorei nu ne pare de prisos aicea. Popoarele nu sunt producte ale inteligenţei, ci ale naturei, - aceasta trebue stabilit. In începutul desvoltării lor ele au nevoe de un punct stabil, împrejurul căruia să se cristalizeze lucrarea lor comună, statul lor, precum roiul are nevoie de o matcă. Dacă albinele ar avea jurnale, acestea ar fi foarte legitimiste . Când mersul liniştit şi regulat al afacerilor est e lovit în centrul, în regulatorul său, treaba nu poate merge bine . Şi cu toate acestea noi românii de sute de ani n-am avut altă plăcere mai mare, decât a ne răsturna principii. Alături cu această teorie fundamentală despre stat, ca aşezământ al naturei şi nu al raţiunei, vom trebui să-l caracterizăm răpede. 1) Istoria dinlăuntru a popoarelor este o luptă între ideea statului şi individualism. Ce este individualismul? Fiecare fiinţă organică e pentr u sine lucrul principal, semen ul său lucru secun da r. Dorinţele şi aspiraţiile oricărui individ omenesc sunt nemărginite, încât funcţiunea principală a vieţei, a inimei sale este, nu realizarea unei dorinţi ci dorinţa, voinţa ca atare. De acolo pmoverbul: toată lumea să peară, numai Manea să trăiască. Acest elemente şi periculos şi folositor. Periculos, dacă o putere mai mare nu-i pune margini folositor, dacă în margini legiuite el caută a-şi realiza prin muncă aspiraţiile sale, şi precum soare le este tatăl luminii şi al umbrei, tot aşa individualismul este tatăl înflorirei îşi al decăderei, justiţii îşi al injustiţiei, binelui şi răului”, susţine Eminescu.
„Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine”
Eminescu continuă raţionamentul arătând că menirea statului este aceea de „a stabili armonia între clasele de indivizi care-l formează”.
„Faţă cu această iluzie a inteligenţiei şi a inimei individuale, care e cauza că om pe om se exploatează, om pe om se nimiceşte, faţă cu acest bellum omnium contra omnes, un ochiu mai limpede zice: Stai! Nimicind pe vecinul tău, tu loveşti în tine, căci puterile, care exploatează natura brută, s-au împuţinat, tu eşti mai sărac cu o sumă oare care de puteri. Deci vecinul să trăiască. El produce grâu, el are trebuinţă de mine, eu de el, nimicirea sa ar fi o pierdere vădită pentru mine, care nu mă pot ocupa cu toate oelea. Va să zică interesele individuale sunt armonizabile. Iată dar ideea statului: ideea armoniei intereselor. Dar producătorii de grâu au o ţintă comună, interese comune, iată clasa, identitatea de interese naşte o identitate de păreri: iată principiile, se cere realizarea acestor păreri în stat: iată partida. Tot aşa fac breslaşii. Formea ză o clasă, au principii, sunt o partidă. In locul individualismului personal vine cel de clasă. Pentru a- şi asigura cercul de exploatare, ele încremenesc câte odată: iată castele. Nimic nu va schimba natura societăţii. Ea va rămânea un bellum omnium contra omnes, sub orice formă pacinică s'ar prezenta. Puterile în luptă se comasează, în locul indivizilor avem clase, forme superioare a aceluiaş princip, carile se luptă pentru supremaţie. Statul însă, ca o formă şi mai înaltă a aceluiaş princip, nu vede în clase indivizi deosebiţi, ci un complex de organe sociale, un individ: naţiunea. Toate clasele sunt înaintea sa egal de importante, menirea sa este de a stabili armonia între ele, de a opri ca una să fi exploatată prea mult prin alta, căci toate trăesc şi înfloresc una de la alta şi peirea uneia condiţionează peirea mai curândă sau mai târzie a celeilalte”, scrie marele poet.
„Societatea e mişcarea, statul stabilitatea”
Eminescu arată, în continuare, că este un susţinător al monarhiei, care are rolul de a echilibra „lupta” dintre clasele sociale.
„Statul mai are şi un scop moral. Drept va rămâne totdeauna, că societatea există prin exploatarea unei clase prin alta - afară de clasa, după părerea noastră cea mai importantă, care exploatează de-a dreptul natura, care produce materiile brute. Deci pe lângă aceea, că statul va îngriji ca această clasă, aceşti hamali ai omenirei să stea cât se poate de bine, el va căuta a deprinde şi clasele superioare la o muncă folositoare, care să compenseze pe deplin sacrificiile celor inferioare. De aceea el va fi prin o aspră organizare contra semidoctismului, contra spoielei, contra tendinţei egoistice a acestor clase de a câşt tiga mult prin muncă puţină, de a nu se întreba în socoteala cui trăesc. Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un bellum omnium contra omnes, statul este regulatorul acestei lupte, el opreşte ca aceste puteri egal de folositoare să se nimicească una pe alta. Societatea e mişcarea, statul stabilitatea. De aceea , pentru ca lupta să poată fi purtată în margini, trebueşte o familie, ale cărei interese să fie acelea ale armoniei societăţii, care să fie bogată, când toate clasele sunt bogate, puternică când toate sunt puternice. Aceast a e dinastia - monarchul. Tot pentru că individualismul este principiul vital al naturei omeneşti, preferăm în privirea moştenirei legea salică şi nu maioratul”, se arată în articol.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
