Mitul trenului plin cu averi cu care ar fi plecat Regele Mihai din România - cea mai de succes minciună a propagandei anti-monarhiste comuniste şi feseniste

Mitul trenului plin cu averi cu care ar fi plecat Regele Mihai din România - cea mai de succes minciună a propagandei anti-monarhiste comuniste şi feseniste

Regele Mihai I. FOTO: Facebook/siteul Casei Regale.

Faptul că mai sunt români care văd în Regele Mihai I un duşman al României este pus de istoricul clujean Cornel Jurju pe seama propagandei anti-monarhiste promovate înainte de 1989 de comunişti, iar după Revoluţie de regimul Iliescu. Operaţiunea de defăimare a ideii monarhice a fost susţinută feroce în presa post-1989, explică istoricul clujean. Cel mai mare succes l-a avut mitul „trenului cu averi” cu care ar fi plecat Regele în 1947.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mare parte a mass-mediei din România după Revoluţie dădea impresia până după anul 1992 că „era exagerat de bine acomodată/familiarizată cu interesele şi priorităţile puterii. Sigur, segmentul radio-tv funcţiona ca o posesiune indiscutabilă a FSN-ului. Însă şi presa scrisă, chiar dacă mai dinamică/diversificată, continua, dacă luăm în seamă aspectul cantitativ al tirajelor, să se manifeste predominant într-un perimetru ideologico-tematic cvasi-oficial, ce părea configurat/ticluit cel puţin cu încuviinţarea factorului politic”, scrie istoricul clujean Cornel Jurju în volumul „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă”. 
 
Frica de o posibilă reinstaurare a Monarhiei a făcut din Casa Regală inamicul public numărul unu. Operaţiunea de defăimare a ideii monarhice, în versiunea FSN-istă, a fost susţinută preponderent cu mijloace mediatice din prima parte a anului 1990, a spus Jurju.

„(...) în problematica monarhiei, Adevărul, cotidianul cu tirajul cel mai mare din România la începutului anilor ’90 şi care avea în titulatură sintagma „cotidian independent”, a avut un rol de prim-plan. Evident, Adevărul nu a susţinut de unul singur „frontul” mediatic antimonarhist. Demersurile propagandistice îndreptate cu deosebire împotriva regelui Mihai au fost completate de către alte publicaţii cu apariţii zilnice şi cu o largă difuzare, cum ar fi Dimineaţa sau ziarul Azi, cotidian al Frontului Salvării Naţionale”, susţine istoricul. 
 

Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere

 
Sub aspectul conţinutului, discursul jurnalistic s-a structurat pe două direcţii principale: istoria regalităţii româneşti (biografii, entitate instituţională), respectiv persoana regelui Mihai. 
 
„Presa FSN-istă a valorificat cu nesaţ „creaţiile” propagandistice anterioare anului 1989. Din perspectivă istorică, monarhia era decuplată de la principalele direcţii de evoluţie ale poporului român. În schimb, monarhiei îi era atribuit statutul de instrument instituţional foarte eficient, în procesul strângerii şi înmulţirii averilor familiei regale. Fără multe explicaţii, erau reproduse pasaje cu descrieri ameţitoare ale averilor regale, avalanşa cifrelor, care oricum erau dificil de corelat cu o anumită valoare, trebuind să-i genereze cititorului sentimente de derută, repulsie”, scrie Jurju.  
 
În Adevărul (nr. 314, sâmbătă 12 ianuarie 1991) a apărut un articol în care se arăta:  
 
„Din inventarul întocmit la începutul anului 1948 reieşea că monarhia deţinuse aproape 4 milioane de acţiuni la cele mai importante întreprinderi industriale, instituţii financiare şi de credit din ţară. Casa regală deţinea titluri, efecte publice şi acţiuni la firme străine, în valoare de circa 70 milioane lei. Domeniile Coroanei şi proprietăţile membrilor familiei regale cuprindeau peste 152 000 de hectare de teren, în 18 judeţe. În 1947, regele Mihai avea depuse la Banca Naţională a României 15 kg de aur, în monezi şi medalii jubiliare; valoarea bijuteriilor rămase în ţară după abdicarea sa se cifrează la peste 34 milioane lei. Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere, precum şi a cinci intreprinderi industriale, a unei escadrile de aviaţie, a iahturilor Luceafărul şi Răsăritul şi a unui important parc de autoturisme şi trăsuri etc.” .
 

Ziarul „Azi”: cum curgeau milioanele  


Ziarul „Azi” (vineri, 4 ianuarie 1991, anul II, nr. 219, p. 3) publica următorul articol:
 
Abia urcat pe tron, Carol a ajuns repede între cei mai mari moşieri ai ţării. (...) Cum a sosit la Bucureşti lui Carol i-a fost dat în dar Palatul din Calea Victoriei şi două prime proprietăţi însumând 46.000 ha teren arabil. Apoi, la 3 ani după încoronare, liberalii i-au mai acordat 12 proprietăţi, totalizând 118.286 ha pământ arabil, păşuni şi păduri, Domeniile Coroanei fiind scutite de orice impozite. Iar lista civilă regală a tot sporit de la 2 milioane lei aur, la 3 milioane în 1881 şi la 5 milioane în 1884! Ziarul Adevărul calcula atunci că în timpul domniei sale, pentru Carol şi familia sa, statul român cheltuise 175 milioane lei aur, sumă mult superioară plătită turcilor de către România. (...) Pentru început, el n-a beneficiat (Ferdinand ca principe moştenitor) decât de 300.000 lei aur anual. Dar când s-a însurat cu Mary de Edinburgh (frivola regină Maria de mai târziu) a primit şi el 1 milion lei aur. (...) Iată, conform G.A. Ginsborg, lista civilă a Casei Regale [în vremea domniei lui Carol al II-lea – n.n.]. Până la venirea lui tată-său, Mihai şi regenţa lui cheltuiau anual 22 milioane lei. După restaurare: 40 milioane lei pentru regele Carol; 20 milioane lei pentru mamă-sa, regina Maria; pentru Mihai, proclamat la 9 ani (o, Doamne!), voievod de Alba Iulia, pe scaunul domnesc al lui Mihai Viteazul, încă 7 milioane lei, iar pentru mama lui, ex-regina Elena, alte 7 milioane lei! Grosul averii lui Carol (circa 600 milioane lei!) îl constituiau acţiunile deţinute la cele 40 de întreprinderi unde era acţionar. După abdicarea sa (a treia oară ca la moară!) o investigare a Băncii Naţionale (guvernator Mitiţă Constantinescu) scoate la iveală că numai prin evaziuni fiscale bugetul ţării a fost jecmănit de 737 milioane lei! Practic, în 10 ani de domnie (1930-1940), Carol al II-lea a sporit moştenirea primită de la regele Ferdinand cu 1 miliard lei, alt miliard fiind transferat în străinătate de membrii familiei regale înainte de 1940!...” .
 
Istoricul Cornel Jurju susţine că acest „bombardament” al cifrelor privind averea Coroanei dificil de interpretat şi cu atât mai greu de probat, „avea menirea de a compromite, de a ţine la distanţă publicul din România de orice posibile tentaţii monarhiste. Printre atâtea cifre, în spatele cărora se sugera că s-ar ascunde nenumărate abuzuri, excese etc., meritele figurilor regale în proiectele esenţiale ale modernizării României erau dificil de întrevăzut şi acceptat.” 
   

„Aşa a ajuns rege (prima oară!) Mihăiţă Hopînţol (cum îi zicea plebea)”

 
Imoralitatea, în diversele sale exprimări, venea să completeze imaginea, ce se dorea cât mai respingătoare, a monarhiei româneşti. 
 
Adevărul (anul 2, 20 noiembrie 1991, nr. 534, p. 2.) relata:
 
„Normal ar fi fost ca în 1927, când a murit Ferdinand, tronul să revină lui Carol al II-lea. Numai că celui mai stricat prinţ moştenitor din Europa nu-i prea ardea de soarta coroanei, viaţa lui – când pe tron, când pe lângă – fiind un permanent scandal. (...) Aşa a ajuns rege (prima oară!) Mihăiţă Hopînţol (cum îi zicea plebea) la 5 anişori! Până una, alta tot bugetul sărăcit al ţării a suportat şi al doilea divorţ (încă 2 milioane lei), lista civilă a reginei Elena ridicându-se la 7,2 milioane lei! Aventurile lui Carol au discreditat serios prestigiul românesc în lume, speculate cu toată pofta de cercurile revizioniste şi iredentiste maghiare. Dar acest scelerat a revenit cu abilitate pe tronul României, contribuind plenar la secătuirea visteriei naţiunii (s.a.)” .
 

Mitul trenului cu bogăţii

 
Presa a relatat episodul abdicării regelui Mihai, care ar fi abandonat ţara pentru a se salva pe sine împreună cu averea familiei, transferată cu trenul în Occident inclusiv prin complicitatea liderilor comunişti. 
 
Ziarul „Dimineaţa” (joi 19 aprilie 1990, anul 1, nr. 50, p. 5), scria:
 
 „Cei ce îl cunosc mai bine pe suveran, cei ce ştiu cine îi sunt sfătuitorii continuă însă comentariile. Ei presupun că Maiestatea Sa e manipulată, referindu-se, între altele, şi la actul de abdicare. Pentru că Mihai I susţine că a fost obligat să-l semneze. Forţat, obligat, constrâns... Dar împrejurările istorice ale acestui eveniment se cam ştiu. Abdicarea a fost condiţionată (acceptată) de trenul care i se punea la dispoziţie pentru a evacua o avere nu dintre cele mai modeste. A semnat abdicarea şi a fost liber să plece încărcat de bogăţii, dar nu şi de onoruri. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi semnat-o? Ipoteze sunt mai multe, dintre ele detaşându-se aceea că ar fi rămas sărac, dar, în cele din urmă, tot ar fi fost izgonit. Nu-i mai puţin adevărat că, în acest caz, ar fi rămas în istoria românilor şi a istoriei europene drept unul dintre eroii neamului nostru. Iar acum ar fi putut să-şi recapete tronul. Dar a semnat abdicarea, preferând, unui gest eroic, unul de jalnic compromis. De aceea, cei ce-l sfătuiesc să se considere rege de drept al României nu fac decât să-l compromită” . 
 

Adevărul despre trenul cu bogăţii

 
Cornel Jurju precizează în carte: „Despre vestitul tren regal, plin cu bogăţiile ţării, cu care regele Mihai ar fi părăsit România, sub privirile îngăduitoare ale Partidului Comunist, astăzi se cunoaşte cu certitudine, în mediul publicistic cel puţin, că a fost o evidentă făcătură propagandistică. Într-o Românie aflată sub ocupaţie militară sovietică şi sub controlul deja total al comuniştilor, plecarea forţată în exil a regelui Mihai, la începutul lui ianuarie 1948, s-a realizat, în realitate, sub cea mai strictă şi ostilă supraveghere.”
 
În cartea „Regii României - o istorie adevărată - Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I” (scrisă de Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu) se explică episodul: 
 
 „Când am ajuns la Sinaia, [povesteşte regele Mihai despre ultimele zile petrecute înainte de a părăsi ţara – n.n.] o comisie se şi pusese pe treabă la faţa locului pentru a inventaria bunurile noastre. Comuniştii vroiau să se asigure că nu luăm nimic cu noi. Era de-a dreptul ridicol! O urmăreau pe mama în toate încăperile casei. Ea nu avea dreptul să ia nici cel mai mic lucru, nici măcar o masă sau un bibelou. Nimic! Timp de trei zile, am stat închişi în casa de sus, să ne facem bagajele. (...) În ultima zi, m-am mai uitat o dată prin toate dulapurile pentru a mă asigura că nu mai erau obiecte amintiri pe care le-aş fi putut lua cu mine. Dar, până la urmă, nu am putut lua decât lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc. Eram foarte supravegheaţi. Comuniştii au mers până la a ne scotoci bagajele! (...) În toiul nopţii [2 ianuarie 1948 - n.n.] am părăsit, în cele din urmă, castelul de la Sinaia. Am coborât spre gară în automobilul meu, iar acolo ne aştepta trenul exilului. De obicei, protecţia mea era asigurată de o singură maşină a poliţiei, însă în acea zi erau cel puţin trei. Comuniştilor le era oare teamă să nu mă opresc pentru a vorbi populaţiei? Gara din Sinaia fusese pusă sub înalta supraveghere a armatei. Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea până la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel încât nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil... Uşile s-au închis, trenul s-a pus în mişcare, iar Sinaia a rămas în urma noastră. Acel soldat cu chipul înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populaţia rămânea credincioasă Coroanei”.
 

Trenul cu averi, una dintre cele mai eficiente invenţii ale mitologiei comunisto-feseniste

 
„În pofida faptelor certe relatate mai sus, „trenul cu averi” s-a dovedit de-a lungul anilor unul dintre cele mai eficiente şi rezistente invenţii ale mitologiei comunisto/fsn-iste. Chiar şi în actualitate, povestea trenului se bucură de o surprinzătoare cotă de credibilitate în rândul unor însemnate segmente de populaţie. Alături de promovarea sa repetitivă şi prin mijloace diversificate, succesul legendei trenului încărcat cu valorile cele mai preţioase, credem că devine mai inteligibil dacă îl asamblăm în tema generală a bogăţiei regale, aşa cum a fost ea alcătuită de către imaginarul propagandei oficiale. Odată ce bogăţia familiei regale a căpătat o extinsă notorietate şi acceptare publică, la nivelul mentalului colectiv a devenit rezonabilă ficţiunea, cel puţin în mod intuitiv, că o „avere uriaşă” nu putea fi externalizată decât printr-un mijloc adecvat, de pildă un tren, eventual compus din cât mai multe vagoane”, susţine Cornel Jurju.

Faptul că astăzi mai sunt oameni care văd în Regele Mihai I un duşman al României este pus de istoricul clujean pe seama propagandei anti-monarhiste care a intrat adânc în metalul colectiv atât înainte de1989, cât şi în primii ani de după Revoluţie. 
 
Citeşte şi
 
citeste totul despre: