Fabuloasa avere a Familiei Regale a României, aşa cum o arăta presa anilor '90: trenul burduşit cu tablouri, 158 de castele, 5 fabrici, o escadrilă de aviaţie

Fabuloasa avere a Familiei Regale a României, aşa cum o arăta presa anilor '90: trenul burduşit cu tablouri, 158 de castele, 5 fabrici, o escadrilă de aviaţie

Regele Mihai, alături de Regina Ana. FOTO: http://www.romaniaregala.ro/

Propaganda anti-monarhistă din presa anilor 1990-1994 prezenta Casa Regală a României drept deţinătoarea unei averi fabuloase: peste 158 de castele, cinci intreprinderi industriale, o escadrilă de aviaţie, iahturi, 175 de milioane de lei aur, 40 de tablouri ale unor pictori precum Caravaggio, Tizian, El Greco, Velasquez etc.

Istoricul clujean Cornel Jurju analizează în cartea sa „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă” modalităţile prin care a fost „diabolizată” Familia Regală a României în manualele de Istorie din perioada de dinainte de 1989 şi  în presa anilor  1990-1994. Propaganda a insistat pe două perspective ale suveranilor României: regele exploatator şi regele trădător.
 
„Este dezvoltată foarte mult ideea bogăţiilor, a averilor imense acumulate de Familia Regală prin transformarea muncii proletariatului în resurse pe care Familia Regală le-ar fi trimis, pentru a le pune la adăpost, în Occident”, susţine Cornel Jurju. Cele mai abracadabrante scenarii au aparţinut presei post-decembriste. „Fără multe explicaţii, erau reproduse pasaje cu descrieri ameţitoare ale averilor regale, avalanşa cifrelor, care oricum erau dificil de corelat cu o anumită valoare, trebuind să-i genereze cititorului sentimente de derută, repulsie”, susţine Jurju. Istoricul arată că realitatea era departe de invenţiile jurnaliştilor, "viaţa în exil, a regelui Mihai şi a familiei sale, n-a fost deloc uşoară, situându-se, adesea, la limita subzistenţei materiale".
 

Castelul Peleş

„Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele”

„Din inventarul întocmit la începutul anului 1948 reieşea că monarhia deţinuse aproape 4 milioane de acţiuni la cele mai importante întreprinderi industriale, instituţii financiare şi de credit din ţară. Casa regală deţinea titluri, efecte publice şi acţiuni la firme străine, în valoare de circa 70 milioane lei. Domeniile Coroanei şi proprietăţile membrilor familiei regale cuprindeau peste 152 000 de hectare de teren, în 18 judeţe. În 1947, regele Mihai avea depuse la Banca Naţională a României 15 kg de aur, în monezi şi medalii jubiliare; valoarea bijuteriilor rămase în ţară după abdicarea sa se cifrează la peste 34 milioane lei. Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere, precum şi a cinci intreprinderi industriale, a unei escadrile de aviaţie, a iahturilor Luceafărul şi Răsăritul şi a unui important parc de autoturisme şi trăsuri etc.”, scria „Adevărul” pe 12 ianuarie 1991.  
„Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere, precum şi a cinci intreprinderi industriale, a unei escadrile de aviaţie, a iahturilor Luceafărul şi Răsăritul şi a unui important parc de autoturisme şi trăsuri etc”, presa post-decembristă. 

Regele Mihai I ar fi umplut trenul Orient Express cu tablouri de mare valoare

Trenul plin cu averi: „Van Dyck, El Greco, Velasquez” 

„Foarte cunoscută era/este povestea fantastică a trenului plin cu valori cu care regele Mihai ar fi părăsit ţara în ianuarie 1948. Un neadevăr rudimentar, mediatizat masiv pe parcursul anilor ’90 şi care era completat cu noi ficţiuni jurnalistice. Se arăta, de pildă, că, alături de bogăţiile din trenul regal, „huzurul” familiei regale în exil a avut şi alte surse de finanţare. Erau inventariate valori excepţionale ale patrimoniul naţional, mai ales picturi, pe care regele le-ar fi furat din ţară şi trimis pe căi ascunse în occident”, susţine Jurju. 
 
Astfel în ziarul „Azi” care a apărut sâmbătă, 9 mai 1992, se arată: „Ex-regele Mihai I, în 1946, călătoreşte cu Orient Express-ul, în drum spre Londra pentru a participa la cununia legală, a găsit de cuviinţă să ia cu sine 10 tablouri sustrase din castelul regal din Sinaia şi depuse la Zurich, în sarcina Băncii Naţionale din Elveţia. Guvernul român are datoria să întreprindă o acţiune imediată de audiere a fostului rege şi a funcţionarilor băncii elveţiene. Depunerea tablourilor s-a făcut în noiembrie 1946. Un număr de 40 de tablouri, incluzând numele unor mari pictori precum Corregio, Caravaggio, Giorgione, Tizian, Brueghel, Van Dyck, El Greco, Velasquez se află fie în posesia familiei regale, fie înstrăinate ilicit, toate fiind furate patrimoniului naţional al României. Cum am mai spus, pe piaţa tablourilor, preţul unor piese atât de rare creşte vertiginos. ... Două celebre picturi de El Greco, San Sebastian (1599-1603) şi Giamoco Bosio (1610-1614) au fost vândute de Mihai de Hohenzollern firmei Wildenstein et Co. Cu un preţ total de 1.575.000 dolari. Acum aproape 3 ani”.
 

„Dimineaţa” supralicitează: Regele Mihai a făcut pactul cu Ceauşescu 

Ziarul „Dimineaţa” de vineri, 27 aprilie 1990, merge mai departe şi susţine că Regele Mihai ar fi vândut tablourile unor pictori celebri la înţelegere cu familia Ceauşescu: „Reiese foarte clar că fostul rege a vândut tablourile unor vechi maeştri ai picturii universale, tablouri sustrase din patrimoniul naţional al României (cândva înainte de 1989). Români aflaţi în SUA, considerând ilicită acţiunea ex-regelui, au iniţiat un proces de recuzare a dreptului acestuia de a vinde, solicitând conducerii României, în repetate rânduri, să se constituie parte reclamantă, având toate atuurile câştigării procesului. Din ordinul expres al Elenei Ceauşescu s-a renunţat la participarea la acest proces, acţiunea fiind stinsă. Ce se poate înţelege din asta, decât că, probabil, între dictatorii României şi fostul rege a avut loc o înţelegere profitabilă de ambele părţi, dar devastatoare pentru tezaurul naţional?”

Reţeta averii „fără număr” 

Aceeaşi reţetă a folosit-o şi ziarul „Azi” care în 4 ianuarie 1991 înşiruia o succesiune de cifre şi date fără nicio acoperire: „Abia urcat pe tron, Carol a ajuns repede între cei mai mari moşieri ai ţării. (...) Cum a sosit la Bucureşti lui Carol i-a fost dat în dar Palatul din Calea Victoriei şi două prime proprietăţi însumând 46.000 ha teren arabil. Apoi, la 3 ani după încoronare, liberalii i-au mai acordat 12 proprietăţi, totalizând 118.286 ha pământ arabil, păşuni şi păduri, Domeniile Coroanei fiind scutite de orice impozite. Iar lista civilă regală a tot sporit de la 2 milioane lei aur, la 3 milioane în 1881 şi la 5 milioane în 1884! Ziarul Adevărul calcula atunci că în timpul domniei sale, pentru Carol şi familia sa, statul român cheltuise 175 milioane lei aur, sumă mult superioară plătită turcilor de către România. (...) Pentru început, el n-a beneficiat (Ferdinand ca principe moştenitor) decât de 300.000 lei aur anual. Dar când s-a însurat cu Mary de Edinburgh (frivola regină Maria de mai târziu) a primit şi el 1 milion lei aur. (...) Iată, conform G.A. Ginsborg, lista civilă a Casei Regale [în vremea domniei lui Carol al II-lea – n.n.]. Până la venirea lui tată-său, Mihai şi regenţa lui cheltuiau anual 22 milioane lei. După restaurare: 40 milioane lei pentru regele Carol; 20 milioane lei pentru mamă-sa, regina Maria; pentru Mihai, proclamat la 9 ani  (o, Doamne!), voievod de Alba Iulia, pe scaunul domnesc al lui Mihai Viteazul, încă 7 milioane lei, iar pentru mama lui, ex-regina Elena, alte 7 milioane lei! Grosul averii lui Carol (circa 600 milioane lei!) îl constituiau acţiunile deţinute la cele 40 de întreprinderi unde era acţionar. După abdicarea sa (a treia oară ca la moară!) o investigare a Băncii Naţionale (guvernator Mitiţă Constantinescu) scoate la iveală că numai prin evaziuni fiscale bugetul ţării a fost jecmănit de 737 milioane lei! Practic, în 10 ani de domnie (1930-1940), Carol al II-lea a sporit moştenirea primită de la regele Ferdinand cu 1 miliard lei, alt miliard fiind transferat în străinătate de membrii familiei regale înainte de 1940!...” .
 
 „Dificil de interpretat şi cu atât mai greu de probat, acest „bombardament” al cifrelor cu averile Coroanei avea menirea de a compromite, de a ţine la distanţă publicul din România de orice posibile tentaţii monarhiste (...)Sensibilitatea egalitaristă, specifică multor români, era contrapusă unui trecut al familiei regale pe care discursul jurnalistic îl echivala cu preocuparea neîntreruptă şi aproape exclusivă pentru căpătuială. Din acest punct de vedere, se urmărea şi o redirecţionare a resentimentelor sociale, focalizate asupra stilul de viaţa „faraonic” practicat de familia Ceauşescu, către chestiunea generală a regalităţii”, susţine Jurju în carte. 
 

Ion Iliescu poza în liderul "sărac şi cinstit", sărăcia fiind una dintre calităţile cele mai apreciate în 1990

„Sărăcia”, una dintre cele mai importante resurse ale popularităţii în 1990

Jurju arată că propaganda de după 1990 încerca să decredibilizeze „o realitate, între timp devenită certă, anume că viaţa în exil, a regelui Mihai şi a familiei sale, n-a fost deloc uşoară, situându-se, adesea, la limita subzistenţei materiale. Însă la începutul anilor ’90 priorităţile arătau diferit: regele Mihai trebuia ţinut la distanţă de „marele privilegiu” al sărăciei. Deşi ar putea părea o glumă, miza era una serioasă. În România acelor vremuri, sărăcia era una dintre cele mai importante surse ale popularităţii publice. Mai precis, era un atu politico-electoral valoros care trebuia să rămână în folosinţa, dacă se putea exclusivă, a liderului Frontului Salvării Naţionale, „săracul şi cinstitul” Ion Iliescu”.
 
Citeşte şi
 

 

citeste totul despre: