Experienţa „de film“ trăită de Sabina Fati în jurul Mării Negre: „Aproape că ar fi vrut să se răzbune pe mine, fiindcă şapte militari români i-au violat mama“

Din călătoria jurnalistei Sabina Fati în jurul Mării Negre „a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi”, spunea Gabriel Liiceanu. „Adevărul” a stat de vorbă cu autoarea care a călătorit timp 90 de zile în şapte ţări: Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România.

Jurnalista Sabin Fati şi-a lansat vineri, 7 aprilie, la Cluj-Napoca, în cadrul târgului „Gaudeamus”, cartea „Ocolul Mării Negre în 90 de zile. Şapte ţări, opt graniţe şi o lovitură de stat în prime-time“. Cu această ocazie autoarea a dat un interviu pentru „Adevărul”, în care a vorbit despre aventura trăită. 

Gabriel Liiceanu a spus despre carte: „Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi.“ 

Adevărul: Cercetările despre psihologia românilor au arătat că una dintre particularităţile noastre este discrepanţa mare între cum suntem şi cum ne percepem/cum credem noi că suntem. Cum vezi românii şi România după ce ai făcut „ocolul Mării Negre”? 

Sabina Fati: Generalizările sunt periculoase, fiindcă românii, la fel ca ruşii, turcii, urcrainienii, bulgarii, abhazii, georgienii, sunt de mai multe feluri: unii sunt bucuroşi să întâlnească străini, alţii preferă să-i ocoloească, unii sunt deschişi, alţii sunt temători fără motiv… Dacă ar fi să găsesc similarităţi, aş spune că multe dintre trăsăturile comune ale românilor le-am regăsit la georgieni, care sunt primitori, le place să cultive relaţiile cu străinii, mai ales cu cei veniţi din Vest,  majoritatea lor sunt orientaţi defintiv pe direcţia Occident, sunt generoşi în mod gratuit şi, dacă te pot ajuta cu ceva, o fac cu mare plăcere, fără să aştepte neapărat o recompensă.

Yeni-Kale, fortareaţa otomana de langa Kerci, Crimeea. FOTO: Arhivă personală

În ce fel s-a schimbat (dacă s-a schimbat) percepţia ta despre gradul de dezvoltare, istoria, psihologia, obiceiurile, metehnele, plusurile, minusurile românilor în urma călătoriilor făcute? 

Nu pot să spun că umblând prin lume, traversând Asia Centrală, Pamirul, Deşerul Gobi şi Iranul, înainte să scriu “Singură pe Drumul Mătăsii”, sau mai apoi făcând “Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, mi-am schimbat părerea despre români şi despre România. Poate am pus-o pe hartă mai aproape de Europa Centrală decât de Balcani, deşi pe de altă parte am regăsit “farmecul” nostru în multe locuri: în bacşişurile date pe la graniţe, în bazarurile nesfârşite din Vestul Chinei, din Tadjikistan, Uzbekistan, Turkmenistan sau Iran, în orarul nesigur al autobuzelor sau trenurilor, în aroganţa autorităţilor, mai ales a celor în uniformă. Sigur că viitorul lor este mai impredictibil decât al nostru, dar în acelaşi timp şi aici au loc răsturnări de situaţii pe care nimeni nu le prevede. De fiecare dată am fost fericită să mă întorc în România, care este în mod evident o ţară mai sigură de cât cele pe care le-am colindat şi mult mai occidentalizată.

Putin a reuşit să facă un joc de imagine foarte abil încercând să portretizeze Rusia ca o mare putere militară, dar şi economică (vezi demonstraţia de forţă de la Soci). Cum se vede Rusia din spatele acestui machiaj? 

Între timp toată lumea ştie că lucrurile nu merg deloc bine în Rusia din pricina scăderii preţului gazului şi petrolului şi a impunerii sancţiunilor de către statele vestice, în urma anexării Crimeei şi a conflictului din Donbass. Chiar şi aşa, însă, am întâlnit destui ucrainieni, abhazi, kîrgîzi, tadjici, uzbeci care şi-ar fi dorit să lucreze în Rusia, fiindcă salariile sunt incomparabil mai mari decât în ţările lor. În Crimeea, luată cu japca de ruşi de la ucrainieni în 2014, mi s-a părut că oamenii trăiesc mai prost decât în alte oraşe de pe coasta Mării Negre. În localităţile ucrainiene, georgiene şi abhaze de la mare era mai multă sărăcie decât în cele ruseşti, unde în mod evident se trăieşte mai prost decât pe partea opusă a Mării Negre, adică pe litoralul turcesc de la Pontul Euxim. În Rusia, însă, oamenii se tem mai mult de putere decât în Turcia. În ambele state, la un anumit nivel, printre intelectuali, de pildă, persistă teama de a nu avea de-a face cu autoritatea, de a nu spune ceva care ar putea să le producă neplăceri.

Pictură murală în Sevastopol, Crimeea. FOTO: Arhivă personală 

Isteria din 2016 a valurilor de refugiaţi veniţi din Siria şi în general din Orientul Apropiat a dispărut în momentul în care Turcia a demarat negocierile cu UE şi a „închis robinetul”. Cum se vede din Turcia problema refugiaţilor în toată această nebunie cu lovitura de stat şi cu abuzurile lui Erdogan? 

Am văzut refugiaţi care s-au integrat cu uşurinţă în societatea turcă prin oraşele aflate de-a lungul litoralului Mării Negre, dar am auzit şi anumite vociferări şi nemulţumiri. Deocamdată, refugiaţii din Turcia nu schimbă agenda politică internă din această ţară, iar încercarea de lovitură de stat care a avut loc pe 15 iulie la Istanbul l-a întărit pe Tayp Recep Erdogan, cel puţin pe termen scurt.

A ajuns poate un clişeu expresia „viaţa bate filmul”, dar vreau să te întreb: dacă ar fi să ţi se ceară să faci un scenariu de film cu cea mai interesantă experienţă pe care ai trăit-o în cele 90 de zile de aventură, ce întâmplare ai alege? 

Probabil că întâlnirea de la Odesa cu bătrânul profesor de muzică traumatizat de experienţa pe care a avut-o la începutul adolescenţei cu soldaţii români care împreună cu cei germani tocmai ocupaseră oraşul. Aproape că ar fi vrut să se răzbune pe mine, fiindcă şapte militari români i-au violat pe rând mama în faţa lui şi apoi au împuşcat-o. O mulţime de crime similare s-au întâmplat în oribilul marş al armatei române care a ajuns până la Cotul Donului. Spre exemplu, pentru a se răzbună că, pe 22 octombrie 1941, la ora 17.45, centrul de comandă al armatei române din Odesa, fost sediu al NKVD, a sărit în aer, militarii români au răspuns cu represalii extrem de dure în care au murit între 20 şi 40.000 de evrei: au fost înghesuiţi în patru magazii, care au fost mitraliate şi incendiate, cu excepţia ultimei, care exact la ora 17.45 a fost aruncată în aer.

Au fost momente în care să te fi simţit ca un reporter de război care depăşeşte uneori graniţa siguranţei personale pentru a afla un subiect bun? 

Nu chiar. Am trecut pe lângă zona de război, am auzit focuri şi am avut de-a face cu soldaţi excesiv de harnici, când am plecat de la Mariupol spre Rostov pe Don. În mod normal, pe şoseaua de coastă, distanţa este de circa 200 de kilometri. Numai că acest drum, care urmăreşte curbele uşoare ale mării este blocat înainte să ajungă la teritoriile ocupate de separatiştii pro-ruşi, de unde focurile de armă se aud aproape în fiecare noapte. Ocolul e de 1.000 de kilometri, până în Harkov şi apoi înapoi spre mare. Pe drum, am avut mai multe aventuri ciudate cu militarii, dintre care una a fost îngrozitoare şi am avut multă vreme coşmaruri. Nu mă simt în stare să o reiau, dar în carte e povestită cu lux de amănunte. 

Carte de vizită - Sabina Fati

Sabina Fati este o jurnalistă cunoscută pentru analizele şi editorialele ei pe teme politice, diplomatice şi din sfera relaţiilor internaţionale. Este corespondenta Radio Free Europe/Radio Liberty la Bucureşti şi redactor-şef adjunct al cotidianului România liberă. A urmat cursuri de ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti. În 2004 a obţinut titlul de doctor în istorie cu o teză despre Transilvania la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, sub îndrumarea profesorului Alexandru Zub. Din 2008 este visiting professor la Universitatea Bucureşti, Departamentul de Ştiinţe ale Comunicării. Bibliografie: Transilvania, o provincie în căutarea unui centru. Centru şi periferie în discursul elitelor politice din Transilvania. 1892–1918, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2007; Stelian Tănase (coord.), Călin Anastasiu, Sabina Fati, Romania in the Gray Zone, national and regional security in Eastern Europe after Madrid, Societatea Civilă, Bucureşti, 2004. A participat cu analize în mai multe volume colective, printre care: Victor Bârsan (ed.), De la post-comunism la pre-tranziţie, Editura Pythagora, Bucureşti, 1997; Ovidiu Pecican, Sergiu Gherghina (eds), România în UE. Trei ani de la aderare, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Citeşte şi

Jurnalista Sabina Fati „şi-a pus viaţa în joc“ şi a făcut ocolul Mării Negre. Citiţi un fragment în exclusivitate din noua sa carte