De ce avem nevoie de istorie? „Când vorbim de analfabetism nu mai vorbim azi de cei care nu ştiu scrie şi citi, ci de cei care nu se ştiu informa la timp“

De ce avem nevoie de istorie? „Când vorbim de analfabetism nu mai vorbim azi de cei care nu ştiu scrie şi citi, ci de cei care nu se ştiu informa la timp“

Elev răsfoind un manual  FOTO Adevărul

Educaţia trebuie să ţină pasul cu vremurile pe care le trăim şi să creeze cetăţeni care să gândească singuri şi să se adapteze din mers. „Asta nu înseamnă că îl voi transforma într-un fel de robot care să muncească şi să-şi uite propria identitate. Nu sunt cetăţean european ca să-mi neg originile. Faptul că sunt român mă face să fiu cetăţean european. Iată de ce este importantă studierea Istoriei“, spune Călin Felezeu, istoric turcolog.

Ştiri pe aceeaşi temă

De ceva vreme se discută despre ce să cuprindă programa şcolară, se scot materii, se pun altele în loc, se reduc numărul de ore la unele, se trimit scrisori la ministrul Educaţiei ca să nu scoată unele materii, alte scrisori se dau publicităţii cum este cea a Anei Blandiana şi a academicianului Dinu C. Giurăscu. Unii încearcă să-i convingă pe alţii, cu argumente, de ce e nevoie de materii ca Istorie şi Latină.

„S-a creat la nivel naţional o dezbatere publică, mai ales de cele trei planuri-cadru şi la care s-a adăugat, în ultimele zile, al patrulea, care exclude Latina din şcoala, reduce numărul orelor de Română, şi Istoria dispare fiind înlocuită cu o disciplină care se numeşte Educaţie antreprenorială şi vrea să cuprindă cultură civică, drepturile copilului, cultură şi educaţie pentru o cetăţenie democrată”, afirmă Călin Felezeu, decan al facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei de la UBB.

La cei 55 de ani a văzut multe transformări ale sistemului de învăţământ. Unele bune, altele mai puţin bune. De unele s-a lovit şi el ca profesor în sistemul preuniversitar, cât şi la universitate. Predă Didactica Istoriei (a şi scris o carte pe această temă) şi Istoria Islamului. A trăit o perioadă şi în Turcia fiind director adjunct la Institutul Cultural Român din Istanbul. Pe lângă universitate, Felezeu e vicepreşedinte al Institutului de Turcologie şi Studii central-asiatice din ţară, institut existent la Cluj. A fost în inspecţii prin toată ţara şi cunoaşte sistemul de educaţie.

„Nu pledez pentru un învăţământ încărcat, ci pentru unul care să fie adaptat la cerinţele actuale ale societăţii”, zice el. De fiecare dată când îl întrebi cu ce ajută istoria, răspunde aproape la fel: că e o sumă de poveşti cu tâlc care sunt, de fapt, experienţe acumulate de care avem nevoie ca să nu repetăm greşelile celor care au trăit înaintea noastră. „Cine nu cunoşte istoria, riscă să o repete. Şi atunci e foarte adaptabilă şi pragmatică pentru zilele în care trăim”, spune Felezeu, istoric şi autor de manuale de Didactica Istoriei.

Consideră că istoria, pe care o predă de ceva vreme, defineşte un neam, dar are şi o funcţie de responsabilizare socială: „În mileniul al treilea omenirea şi noi, locuitorii continentului european, suntem martorii unei importante transformări care ne marchează viaţa, nu numai a noastră, ci şi a tinerei generaţii. În epoca globalizării şi a apartenenţei la marea familie a UE s-ar putea crede, în mod simplist, că omul rătăcit în univers ar putea trăi oriunde fără a fi influenţat de meleagurile natale. Acest aspect ar echivala cu pierderea identităţii proprii şi naţionale. Nu este nimic exagerat în acest avertisment deoarece fiecare om este produsul civilizaţiei în care a apărut, poartă sigiliul locului unde s-a născut. conştient sau nu de această determinare, omul simte şi acţionează în funcţie cu aceasta. Acesta este un preambul care arată cât de mult ne defineşte locul şi care este un sistem de valori al care tinerii se pot raporta. În fond, îi şi responsabilizează. Nefăcând istorie vom asista la absenţa acestei responsabilizări sociale”.


Călin Felezeu, în biroul său de la facultate FOTO Florina Pop

Turcologul povesteşte, într-un interviu pentru „Adevărul” de ce ar trebui păstrată Istoria în şcoli, cum se predă această disciplină în ţări din Europa, de ce am putea avea acelaşi sistem educativ la fel de performant ca şi cel finlandez, dar şi de ce ar fi bine ca manualele să fie mai colorate. La propriu.

„UE NU ESTE DECÂT ALTCEVA DECÂT VECHIUL IMPERIU ROMAN”

 

De ce e nevoie de Istorie în programa şcolară?

Istoria nu e deloc demodată. (n. r. ca dascăl) Pregătesc un om pentru societatea de mâine care să fie adaptat la cerinţele societăţii, dar asta nu înseamnă că îl voi transforma într-un fel de robot care să muncească şi care să-şi uite propria identitate. Mi-aduc aminte de o scenă dintr-un film celebru, „Timpuri Noi”, cu Charlie Chaplin, când personajul principal nu ştia decât să strângă şuruburi şi a rămas cu fixul ăsta şi când ieşea din fabrică. Tot timpul strângea şuruburi, chiar dacă imaginar. Eu nu vreau un astfel de cetăţean. Vreau un cetăţean care să fie adaptat, adaptabil la ceea ce se întâmplă, dar care să nu-şi uite propria identitate. Da, sunt pentru o societate multiculturală. Eu sunt cetăţean european, dar în acelaşi timp sunt român. Nu sunt cetăţean european ca să-mi neg originile româneşti. Faptul că sunt român mă face să fiu cetăţean european. Iată de ce este importantă studierea Istoriei.

Dar de Latină?

Am fi singura ţară din UE unde nu s-ar mai preda latina. Noi care ne mândrim tot timpul cu originile noastre latineşti şi chiar avem un vers din imnul naţional în care ne mândrim că-”n aste mâini mai curge un sânge de roman”. Ori dacă desfiinţez latina, înseamnă că mă autodesfiinţez. Latina nu este doar limba de la care s-a plecat pentru toate limbile neolatine, ci, dacă stau să mă uit la instituţia Uniunii Europene, mulţi termeni provin din latină.
Iar UE ce este în fond? Nu este decât altceva decât vechiul Imperiu Roman.

„LATINA E CA O MATEMATICĂ”

 

Se tot vorbeşte de abilităţile pe care le formează Latina elevilor. Care sunt acestea?

Latina şi Istoria ne definesc ca indivizi, dar reprezintă piatra de temelie pentru cultura noastră generală. Nicio ţară din lume nu le abandonează. Şi în Germania se studiază latina şi nu numai că se studiază, dar există linii de studii clasice în care se face latină şi greacă. (...) Erau şi în România şcoli clasice. Generaţia mea a dat prima dată treapta I şi II (n.r. examene în liceu, mai demult), o spaimă mare pe atunci. (n. r. Liceul Mihai Eminescu din Cluj avea o linie de studiu franceză şi o alta de limbi clasice) Aveam 3 ore de latină pe săptămână şi erau foarte grele. Latina e ca o Matematică, dar dacă reuşeşti să o înveţi, să o înţelegi şi să-i vezi logica te ajută extrem de mult în gândire. E aproape la fel ca şi matematica. Formează aceleaşi abilităţi ca şi matematica şi, paradoxal, ca şi muzica. Şi muzica e un fel de matematică (n. r. şi pentru că trebuie să respecţi o anumită ritmicitate).

Câte ore de Istorie pe săptămână consideraţi că ar fi bine să fie în gimnaziu?

Dacă ne uităm pe programa veche, la gimnaziu, era o oră de Istorie pe săptămână. Acum dispare. Aş spune că două ore de istorie pe săptămână ar fi în regulă ca să nu încărcăm prea mult elevii. Din clasa V-a până într-a VIII-a. Trebuie acţionat la nivelul programei şi în ceea ce înseamnă elaborarea manualelor pentru că unele manuale sunt prea sofisticate pentru nivelul de vârstă al elevilor. Şi în loc să-i atragă îi îndepărtează pentru că apare această falsă problemă: că istoria e un şir neîntrerupt de date. Istoria nu e altceva decât o istorie trăită, nu e altceva decât o experienţă a oamenilor pe care trebuie să o cunoaştem. E foarte frumoasă acea expresie: Istoria este flacăra trecutului în mâna prezentului care luminează viitorul.   

„TREBUIE SĂ FACI ISTORIA ATRĂGĂTOARE, PALPABILĂ, SĂ O ADUCI ÎN ZILELE NOASTRE”

 

Dar în liceu?

La real aş pleda pentru 2 ore pentru că în majoritatea ţărilor europene sunt între 3 şi 4 ore de Istorie pe săptămână. Nu vreau să fie 3-4 , ci 2. Spre exemplu, Franţa are 4 ore pe săptămână, Germania – 3-4, la fel şi Anglia. Diferenţele în Anglia sunt că acolo se face Istorie doar până la 15-16 ani, până cum ar veni ciclul inferior de liceu. Şi Istoria se predă pe anumite paliere. E o istorie vie. La un moment dat, am şi făcut cu colegi de-ai mei din ţară, au fost şi programe de la Bucureşti în care era privit copilul în istorie, copilul în Primul Război Mondial. Asta e foarte atractiv pentru copii. Deci, copilul este implicat.

Istoria este o poveste. Trebuie să fii creativ, să o faci atrăgătoare, şi palpabilă, vizibilă, să o aduci azi, să nu vorbeşti abstract.

Ai o concurenţă foarte mare. Mă refer aici la filmele istorice şi documentarele, iar câteodată filmele sunt mai credibile decât adevărul istoric. Asta ca să nu mai vorbim de tot felul de informaţii care circulă pe internet, nu sunt verificate şi nu întotdeauna nu sunt reale.

„ORGANIZAREA E PROBLEMA.  ELEVII AU ZI-LUMINĂ. MUNCESC MAI MULT DECÂT ADULŢII”

 

Cum aţi organiza întreaga programă şcolară dacă aţi avea ocazia?

Aş pleca de la ce are nevoie societatea şi copilul.

Trebuie să-l pregătesc pe copil ca în momentul când termină şcoala să poată integra rapid în societate, deci să-i ofer acele abilităţi necesare care să-l facă să se adapteze şi să supravieţuiască la nivelul societăţii în care trăieşte. Pe de altă parte, nu vreau să-l transform nici într-un robot care să ştie să execute numai nişte mişcări primare. Să îi predăm discipline care să-i ofere cunoştinţe şi care să îi creeze propria identitate.

Organizarea orelor (n.r. în programă şi în orar) e problema. Îngreunează orarul. Numărul de ore la elevi este foarte încărcat. Ei au zi-lumină. Ei muncesc mai mult decât adulţii.

Elevii văd Istoria drept un şir de ani care nu se mai termină şi pe care trebuie să-i tocească. O văd aşa pentru că?

Depinde foarte mult de modul în care o abordează profesorul. Eu am mers foarte mult pe metoda jocului de rol. Profesorul e un actor şi trebuie să joace acest rol. Nu întâmplător şi anul trecut, când am făcut acea prezentare a lui Suleiman, m-am îmbrăcat în straie de sultan. Şi percepţia a fost extraordinară. Şi acum mă opreşte lumea pe stradă să-mi spună că au înţeles tot despre complicata viaţă a lui Suleiman şi a imperiului în perioada lui de glorie.

Nu toţi elevii învaţă logic. Cum îi ajutăm pe cei care tocesc?

Tocesc pentru că nu sunt învăţaţi cum să înveţe.

Asta trebuie să facă învăţământul. Asta le spun şi studenţilor mei care urmează să ajungă profesori: important e să ştii cum să înveţi, să ştii cum să-i înveţi şi pe alţii cum să înveţe. Noi trăim într-o lume asaltată de informaţii, o lume foarte dinamică. Trebuie să ştim din acel asalt informaţional să ne selectăm acele elemente care ne sunt nouă utile şi ne ajută să supravieţuim. Când vorbim de analfabetism nu mai vorbim de cei care nu ştiu să scrie şi să citească, ci de cei care nu se ştiu informa la timp şi să culeagă acele informaţii de care au nevoie în timpul util. Învăţământul asta trebuie să facă.

Şi avem exemple şi mă miră că ele sunt neglijate. Noi tot vorbim despre performanţa învăţământul scandinav şi ne raportăm foarte mult la cel din Finlanda. Acolo este un alt tip de societate, dar - poate lumea nu ştie - aceste sisteme educaţionale performanţe din Scandinavia pleacă, o să vă miraţi, de la o lege asemănătoare cu cea a lui Spiru Haret din 1898.

Acea lege a fost făcută nu pentru anul în care a fost dată, ci pentru 40-50 de ani mai încolo. Avem această lege, de ce nu o adaptăm la condiţiile actuale? Acolo sunt nişte lucruri foarte clare: ce trebuie să fie cu învăţământul primar, ce importanţă are profesorul în comunitate, cum trebuie să se implice comunitatea în mersul lucrurilor.

Spuneaţi că la noi e o problemă cu organizarea. Puteţi exemplifica?

Le povesteam studenţilor mei o istorioară care s-ar fi petrecut în 1916 când frontul românesc a căzut şi armata germană urma să intre în Capitala părăsită de armată, de Guvern, care era în refugiu la Iaşi. Armata germană n-a intrat în ziua respectivă în Bucureşti pentru că nu sosise comandantul. Spre seară a ajuns şi i-au găsit o gazdă: un gospodar mai răsărit dintr-o comună de lângă Bucureşti, probabil Bolintin. Şi ca orice oaspete, omul nostru l-a primit cu tot ce trebuie, l-o dus în casa dinainte, l-o omenit cu bunătăţile pe care le avea, pe care neamţul nu le văzuse de când începuse războiul. A servit şi mâncare şi băutură şi, la un moment dat, ca orice om normal, a avut necesităţi fiziologice şi l-a întrebat unde e toaleta. Gospodarul a zis că nu are şi l-a trimis să se ducă în capătul curţii şi să se descurce. Neamţul s-a dus, s-a reîntors şi a zis: «Nu înţeleg. Casă frumoasă, bucate alese, dar staţi prost cu organizarea». La care gospodarul i-a răspuns: «Hei, feldmareşale, dacă am fi stat noi bine cu organizarea, azi eram noi la Berlin, nu voi la Bucureşti». Cam aşa stau lucrurile. 

Apropo de istorie, ea înseamnă o sumă de asemenea poveşti cu tâlc care sunt, de fapt, experienţe acumulate şi noi avem nevoie de o experienţe acumulate pentru că, dacă nu, riscăm să repetăm aceleaşi greşeli. Cine nu cunoşte istoria, riscă să o repete. Şi atunci (n. r. Istoria) e foarte adaptabilă şi pragmatică pentru zilele în care trăim. Asta nu înseamnă că suntem cu capu-n nori şi privim în trecut. Doamne fereşte!

SINDROMUL MEŞTERULUI MANOLE. „ÎNCEPEM CEVA, DAR NU SFÂRŞIM”

 

Că istoria şi latina sunt esenţa educaţiei. Acolo sunt specificări foarte clare. Ea e foarte bine elaborată. E în slujba dascălului şi a şcolii. Spiru Haret a gândit aşa: dascălul în comunitate e foarte important pentru că e puterea exemplului. El (n.r. dascălul) proiecta viaţa acestor copii peste 20-30 de ani. Şi asta trebuie să urmărim şi noi. În schimb, ne batem cu tot felul de probleme. Avem darul de a le complica şi suferim de sindromul Meşterului Manole. Îmi pare rău să o spun: începem ceva, dar nu sfârşim.

Spuneaţi că manuale ar trebui regândite. Cum?

Pentru 90% dintre elevi, manualul e şi prima şi ultima carte de istorie pe care o răsfoiesc. Atunci informaţia care e acolo trebuie să fie corectă, clară, să nu fie ambiguă, nu cu semne de întrebare, şi să cuprindă esenţa. Să nu fie vorbărie. Să fie prezentată într-o formă vie.

Să ştiţi că la manuale contează şi culoarea, cum arată, contează şi calitatea hârtiei. Toate la un loc fascinează creierul.

Îmi aduc aminte de  manualele noastre care erau scrise pe hârtie de ziar, cu nişte coperţi albastre din plastic, când le vedeai îţi pierea orice poftă - de răsfoit, darămite de citit. În schimb, îmi aduc aminte de abecedarul din clasa I. Era fascinant, colorat, viu. Atunci am avut şi o mică obsesie. Deşi era 15 septembrie, nu ştiu cum s-a făcut de am deschis şi taman la pomul de Crăciun. Şi din 15 septembrie am început să tot număr zilele până vine Crăciunul. Sau prima carte de franceză când am învăţat franceza. Apăruseră o serie de cărţi pe ideea să învăţăm limba franceză/engleză fără profesor, erau ghiduri.
Ghidul (n. r. cel francez) spunea povestea unui francez de la „L' Humanité”, care era organul de presă al partidului comunist francez, venit în vizită, în România. Era prin 1960 şi ceva. Venise în România cu băieţelul lui, apoi vine toată familia. Şi fac o călătorie prin România. Cartea era extraordinară, cu imagini, cu o conversaţie simplă, apoi din ce în ce mai complicată şi apoi cum trebuie să pronunţi. Aşa ceva trebuie! 

Adică mai multe imagini şi mai puţin text?

Mai multe imagini, text lângă imagini ca să atragă. Au mai apărut la noi, după model occidental, nişte cărţi. Le-am văzut la Librăria Universităţii (n. r. din Cluj, azi Librarium). Erau doar pentru perioada greco-romană, un fel de atlase, cu foarte multe imagini, foarte bine realizate, într-o cromatică deosebită, cu text, dar nu mult. Azi lumea nu mai are atâta chef să stea să citească atâta (n.r. ca pe vremuri) şi ca să-l atragi trebuie să fie ceva care să-i sară în ochi. Exact cum se întâmplă la ziare, unde trebuie să ştii ce să pui pe prima pagină ca să sară imediat în ochi . (...) Merg pe mai multe manuale ca să ai de unde alege şi nu vreau să merg pe o idee de monopol, nici în ceea ce înseamnă autori de manuale, nici edituri.

Aţi trăit o perioadă în Turcia ca director adjunct la ICR Istanbul. Cum văd turcii materia Istorie?

E o disciplină de bază la turci. Sentimentul naţional la ei este extraordinar. (...) Au o stimă deosebită faţă de simbolurile naţionale, steag, imn şi au mândria că sunt turci. Asta vreau să simt şi eu: mândria că sunt român. Când cântă imnul să vibreze tot sufletu-n mine. Să trăiesc acest lucru pentru că e propria mea identitate. În ultima perioadă a fi patriot înseamnă a fi demodat. 

 

Mai puteţi citi:

Ce rol au jucat turcii în Transilvania şi de ce avea regiunea un statut special: „Otomanii nu au făcut altceva decât să recunoască vechea autonomie“ 

„Poarta otomană a recunoscut Transilvaniei un statut de autonomie statală de maximă extensie“, spune cunoscutul turcolog Tasin Gemil în cuvântul înainte al cărţii „Principatul Transilvaniei în epoca suzeranităţii otomane 1541-1688”, al cărei autor este istoricul clujean Călin Felezeu.

Profesorul trăsnit, care găteşte turceşte şi conduce o facultate, îndrăgostit de lumea otomanilor: „Istanbulul e fermecător, cald şi suprinzător. Da, ca o femeie“ 

Din „inima” Ardealului, profesorul Călin Felezeu predă Istoria Islamului la facultate, dar găteşte turceşte de te lingi pe degete şi spune bancuri. După peste trei decenii în sistemul de învăţământ e încă fascinat de România şi le arată tinerilor că Istoria e o lecţie de viaţă, nu o înşiuire plicticoasă de cifre care trebuie tocite.

Dascălii cer introducerea Istoriei ca materie obligatorie la Bacalaureat pentru toate profilele. Cum a ajuns această materie „Cenuşăreasa” şcolii româneşti

Mai mulţi profesori de istorie din ţară au semnat un memorandum pe care îl vor trimite autorităţilor cu putere de decizie prin care solicită ca Istoria să fie predată 2-3 ore la fiecare clasă, dar şi să devină disciplină obligatorie la BAC la toate profilele. Despre ce mai cer dascălii şi de ce cred aceştia că e nevoie de mai multe ore de Istorie, ”Adevărul” a discutat cu unul dintre semnatarii actului, turcologul Călin Felezeu.

citeste totul despre: