Cum se distrau clujenii de 1 Mai: defilări, mici şi bere la marginea Pădurii Hoia şi scăldat la un ştrand care azi nu mai există
0
„Era frumos de 1 Mai. Ne plăcea totul. Bucuria de a avea o zi liberă, bucuria de a trăi, pur şi simplu, chiar dacă se mergea la defilare”, povesteşte Ucu Bodiceanu, un clujean ca a trăit în vremurile comuniste. Mărturisea într-o carte cum a trăit ultimul Paşte comunist, când tatăl său se chinuia să prindă Europa Liberă.
1 Mai era una din cele şase zile libere ale anului pe care oamenii le aveau în comunism. „1 şi 2 ianuarie, 1 şi 2 mai, 2 mai era Ziua Tineretului, 23 şi 24 august, Pe 24 august nu era nimic, dar se dădeau două zile libere atunci”, spune Ucu Bodiceanu, cunoscut clujenilor datorită expoziţiilor foto pe care le organizează cu Clujul de odinioară,în calitate de reprezentant al Casei Municipale de Cultură.
Defilare, iarbă verde şi scăldat. Era formula de distracţie a părinţilor noştri. ”S-a defilat de 1 mai, nu mai ţin minte exact până când. Cred că până-n anii '80. Iar după aceea s-a renunţat la defilarea de 1 Mai şi doar de 23 august se făceau parade”, afirmă clujeanul.
Străzi blocate de comunişti
Parada urma traseul din perioada interbelică şi trecea prin faţa Teatrului Naţional din Cluj-Napoca. Diferenţa: în perioada comunistă şirul de manifestanţi venea dinspre Hotelul Continental, azi în paragină, spre teatru – adică dinspre vest, iar în cea comunistă, invers, de pe strada Calea Dorobanţilor spre teatru – dinspre est.
Toate străduţele care dădeau în zona străzii Dorobanţilor, una destul de lungă, erau paralizate. Nu se putea circula de 1 Mai acolo, şi nu din pricina traficului. „Toate erau blocate ca lumea să nu fugă de la defilare. Asta era o chestie clasică. Şi nu ştiu cum reuşeau să aşeze maşinile acelea, autobuzele acelea că nu puteai să treci. Aşa le fixau de nu puteai să pleci“, povesteşte Bodiceanu.
Îşi aminteşte că parada începea dimineaţa, pe la ora 10, şi ţinea vreo oră şi jumătate, ori două. Participau la defilare toţi „oamenii muncii“, potrivit exprimării de atunci, adică toţi care aveau o slujbă. „Participau muncitorii din fabrici şi uzine. Veneau să-şi manifeste bucuria faţă de conducătorii iubiţi...“, zice clujeanul, în a cărui voce se simte o doză de ironie când rosteşte expresia conducători iubiţi.
Şi el a mărşăluit, copil fiind. A fluturat steaguri, a stat şi în tribună. Ţine minte că cei care lucrau la tribunal şi judecătorie nu aveau voie să ia parte la paradă, ci stăteau doar pe margine şi priveau.
„De 23 august era altă poveste. Atunci defila armata. Era disciplină. Comuniştii nu aveau simţul umorul. Dacă primeau o sarcină de partid trebuia să faci nu cum e azi la Opera Naţională“, afirmă clujeanul.
Iarbă verde. Picnic
După defilare se ieşea la verde. „Atunci nu se zicea că ieşi la picnic cum se zice acum, ci că se iese la iarbă verde. Se mergea în Hoia, pe Tăietura Turcului. Acolo erau amenajate scene în aer liber unde erau dansuri populare, orchestre, mai erau şi comici care ziceau glume. Noi, copii, ne bucuram că puteam să cumpărăm un coif din ăla, un fel de fes care nu era roşu, galben şi albastru, ci era şi galben, şi roşu, şi roz. Nu era coif în culorile naţionale, care erau sfinte“, zice Bodiceanu.
Ce se mânca? Mici, bere, şi ceva sucuri pentru copii.„Mici şi bere. Clasic românesc. Cam aşa se sărbătorea ziua de 1 Mai. Dacă se deschidea ştrandul era şi mai bine. Ştrandul acela din Parcul Central care acum e în paragină. Am fost de mii de ori la ştrandul ăla. Lumea se bucura. Oamenii erau fericiţi pentru acele zile. Şi dacă 1 Mai nimerea să fie vineri, atunci era vineri, sâmbătă şi duminică, chiar era răsfăţ“, încheie clujeanul.
Bodiceanu povestea, pentru „Adevărul“, în urmă cu doi ani, cum a trăit ultimul Paşte comunist, copil fiind. A scris şi o povestioară în acest sens.
Vedere din Clujul comunist al anului 1959 FOTO: pagina de facebook a Vechiului Cluj
Povestea scrisă de Ucu Bodiceanu, în întregime, mai jos:
„Hristos a înviat!
Îmi amintesc, era în primăvara lui 1989, eram elev în clasa I. Începusem să desluşesc primele buchii şi să încerc să înţeleg ce se întâmplă în jurul meu.
Mama mă ducea cu ea la cumpărături, unde trebuia să stau la nesfârşitele cozi.
- De ce trebuie să stăm la coadă? Întrebam eu.
- Se apropie Paştele, avem nevoie de mai multe alimente! Îmi şopti mama.
- Dacă-i sărbătoare, înseamnă că nu mergem la şcoală?
- Ba da, vei merge.
- De ce, dacă e sărbătoare?
- Pentru că...
Ajunsesem la capătul cozii.
- Un kilogram de salam! Ceru mama bucuroasă.
- Se dă numai câte o jumătate de kilogram! se răsti vânzătoarea.
- Dar sunt cu copilul! mă arătă mama pe mine.
- Da, da! mormăi vânzătoare.
În drum spre casă am mai stat la coadă la lapte şi pâine. Încărcaţi, am intrat pe uşă. Tata ne aştepta fericit, avea o plasă plină de ouă şi două pachete de unt. Mama lăcrima de bucurie.
- O să avem sărbători bogate.
Eu am înfulecat două felii de pâine cu unt. Era noaptea de-nviere. Pe masă trona coşul cu ochii roşii, în casă miroase a cozonac. Părinţii mei erau fericiţi şi eram şi eu, că aşa e de Paşti, spunea mama, oamenii sunt fericiţi.
Tata încerca să prindă un post de radio. Printre bârâieli am auzit „Hristos a înviat!“. Tata a răspuns:
- Adevărat c-a Înviat!
Părinţii mei s-au sărutat, apoi m-au sărutat şi pe mine.
- Tată, de ce nu mai la radioul acesta, care se aude rău, spune „Hristos a înviat“?
- Pentru că postul acesta transmite din altă ţară. Românii care trăiesc acolo se gândesc şi la noi, să avem o bucurie de Paşti.
- Cei de la televizor când o să ne facă o bucurie de Paşti?
- În curând, dragul meu, în curând.
La radio, destul de greu, dar se auzea: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând...“
Mai puteţi citi:
FOTO O istorie a fumatului în imagini cu regii României şi pipa lui Avram Iancu
Se încarcă comentariile...
