Christian Moraru, român profesor de literatură americană în SUA: „E imens de lucrat la versiunile în engleză ale unor autori români“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Christian Moraru  FOTo: arhivă personală
Christian Moraru  FOTo: arhivă personală

Christian Moraru (58 de ani) este profesor de literatură americană şi teorie critică la Universitatea Carolina de Nord din Greensboro, SUA, şi susţine importanţa literaturii române în rândul studenţilor americani.

Christian Moraru (58 de ani) a recomandat scriitori precum Mircea Cărtărescu şi Alexandru Muşina revistelor americane de specialitate. Reputatul profesor a editat, împreună cu Mircea Martin şi Andrei Terian, un volum apărut cu câteva luni în urmă la editura Bloomsbury Publishing, „Romanian Literature as World Literature“.

Absolvent al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti, secţia română-latină, Christian Moraru a plecat din ţară încă din 1992, când a devenit bursier şi cercetător Humboldt la Heidelberg, în Germania. La finalul stagiului, a decis să renunţe la postul de asistent din cadrul Universităţii Bucureşti, unde începuse un doctorat cu Nicolae Manolescu, şi a luat totul de la capăt la Indiana University, în SUA, unde a terminat un dublu doctorat în literatură comparată şi literatură engleză. Din 1998 a devenit profesor-asistent la Universitatea Carolina de Nord din Greensboro, Statele Unite, iar ulterior, profesor universitar. „A fost un proces nu neapărat dificil, dar care a trebuit parcurs şi care a cerut o investiţie psihologică deloc neglijabilă“, a mărturisit Christian Moraru.

„Weekend Adevărul“: Sunteţi absolvent al Facultăţii de Filologie, secţia română-latină, dar între timp aţi ales să urmaţi o altă specializare şi sunteţi profesor universitar în SUA, unde predaţi literatură americană, literatură comparată şi teorie critică. Cum a fost trecerea de la română şi latină la materiile pe care le predaţi în prezent?

Christian Moraru: Sunt, într-adevăr, absolvent al Literelor Universităţii bucureştene, unde am fost student între 1980 şi 1984 la română şi latină. Aceia au fost ani capitali pentru formarea mea. Nu e pentru prima dată când încerc un sentiment straniu amintindu-mi de acest moment, de accelerata involuţie a societăţii româneşti sub comunism. A fost un episod care, în biografia personală, rămâne marcat de o creştere interioară care a avut loc împotriva circumstanţelor istorice. Dar nici atunci şi nici acum istoria colectivă şi cea privată nu se află obligatoriu într-un raport de simetrie, după cum nici educaţia – cultura într-un sens mai larg – nu a fost şi nu este definită integral de contextul politic. Insist asupra acestui aspect pentru că el explică de ce am beneficiat la Litere de o excelentă educaţie general-umanistă echivalentă, în principiu, colegiului american, dar aflată calitativ deasupra acestuia, în realitate, la data respectivă. Iată unul dintre paradoxurile acelor vremuri. Iată şi un altul, poate şi mai bizar, din aceeaşi sferă: nu existau pe atunci programe graduate propriu-zise, sau existau – cele doctorale – doar pe hârtie, dar o mare parte a activităţii mele de student s-a desfăşurat efectiv la nivel graduat. E vorba de substanţa cursurilor şi examenelor, dar şi de proiectele de cercetare propriu-zisă. Lucrarea mea de diplomă, de pildă, a fost o carte care a apărut la Editura Minerva în 1988 cu modificări minime faţă de forma pe care conducătorul tezei, Eugen Simion, a aprobat-o. Asta m-a ajutat să acumulez o experienţă care mi-a folosit mai târziu, când am devenit doctorand „cu acte în regulă“ la Indiana (n.r. – în SUA). Reţineţi că, deşi la Bucureşti m-am concentrat pe română, am studiat – organizat, dar şi individual – teoria literară şi literatura postmodernă în ansamblul lor, ceea ce de asemenea mi-a facilitat tranziţia spre spaţiul literar şi cultural Nord American când, simplu spus, nu mai scriam despre Cărtărescu sau Magda Cârneci, ci despre sursele lor de peste ocean.
Discipolul lui Manolescu şi Simion

Sunteţi unul dintre membrii marcanţi ai generaţiei ’80, iar profesorul Nicolae Manolescu a fost unul dintre cei care v-au influenţat cariera. Care sunt ceilalţi academicieni care v-au şlefuit în amfiteatrele universităţii bucureştene?

L-am menţionat pe Simion, iar dumneavoastră l-aţi menţionat pe Manolescu, cum se şi cuvine. Amândurora le datorez foarte mult. Ţin să o spun din nou acum, când criticii afirmaţi în România după 2000 se reorientează, într-un mod polemic, necesar şi eficient, în direcţii net diferite faţă de cele trasate de predecesorii lor afirmaţi sub comunism. În orice caz, sprijinul oferit de aceşti reprezentanţi ai unei tradiţii a cărei relevanţă critic-intelectuală a expirat, un sprijin inclusiv moral, a contat enorm atunci. Mircea Martin mi-a fost, de asemenea, profesor, cel mai bun pe care l-am avut în România, de fapt, în afara celor de la Clasice, catedră care, după părerea mea, era la data respectivă cea mai solidă unitate academică din ţară. Probabil că mari savanţi precum Iancu Fischer, Mihai Nichita, Eugen Cizek şi Gabriela Creţia priveau cu amuzament cum studentul de la latină care eram „dezerta“ de la Clasice în căutarea unei scene care i se părea de o mai mare urgenţă cultural-politică, anume critică literară românească. Ce-i drept, o voi fi trădat şi pe aceasta, nu peste mult.

Cum a fost parcursul dumneavoastră de la statutul de asistent la Universitatea Bucureşti la cel de profesor în cadrul Universităţii din Carolina de Nord? Cum aţi fost perceput ca român şi cât de dificil v-a fost să vă adaptaţi?

În 1992 am devenit bursier Humboldt la Heidelberg, dar la capătul stagiului de „humboldtian“ nu am mai revenit la Litere. Am acceptat, în schimb, oferta de la Indiana University de a deveni sau redeveni student, în programele de literatură comparată şi engleză de acolo. În patru ani şi jumătate am terminat doctoratul dublu în aceste discipline. Teza mea de doctorat este cartea din 2001 despre rescriere. Înainte de susţinerea tezei, am câştigat postul de la University of North Carolina at Greensboro, deci din toamna lui 1998 am devenit Assistant Professor de engleză acolo. Universitatea scosese la concurs un job cu „tenura“ (n.r. – din englezescul „tenure“, care înseamnă loc de muncă permanent) în ambele mele specializări, adică aveau nevoie de un americanist cu concentrare în ficţiunea contemporană şi în acelaşi timp, capabil să predea o serie largă de cursuri în teoria literară şi culturală. Am concurat împreună cu mulţi alţi candidaţi, în jur de 200, ceea ce este cam media de competitivitate în domeniul meu în Statele Unite. Nici în timpul interviului – un proces lung, în câteva etape, un fel de maraton al testelor, meselor formale şi nervilor – şi niciodată după aceea, backgroundul meu etnic nu a fost un handicap. Aş zice chiar dimpotrivă, deşi ştiu că poate părea curios. Ar fi multe de spus la acest capitol, dar mă limitez la observaţia că noţiunea ca un român să le predea literatură americană studenţilor americani ţine de un firesc el însuşi american. „Adaptarea“ de care mă întrebaţi s-a petrecut deja în şcoala doctorală, care presupune un „training“ foarte complex, practic inexistent în Europa. Aşa încât nu am făcut decât să aplic ce am învăţat la Indiana, unde am făcut tot posibilul să mă reinventez profesional, în principal ca profesor la clasă şi apoi ca scriitor. Vreau să spun ca autor de critică, ca producător al unui discurs substanţial diferit de cum se scria şi încă se mai scrie critică literară în România. A fost un proces nu neapărat dificil, dar care a trebuit parcurs şi care a cerut o investiţie psihologică deloc neglijabilă. El m-a transformat în ceea ce sunt acum.

Scriitorii români pe care îi recomandă în SUA

Chiar dacă ştiu că nu intră în „fişa de post“ de la University of North Carolina, nu pot să nu vă întreb în ce măsură aţi reuşit să promovaţi literatura română şi scriitorii români în SUA.

În parte, răspunsul se află în întrebare. Predarea literaturii române nu intră în ceea ce se numeşte „job description“ în cazul meu. Dar ţin şi cursuri de literatură a lumii – World Literature – şi de literatură postcolonială, iar aici fac din când în când loc autorilor români, în măsura în care există traduceri şi aceastea sunt bune, condiţii care sunt rar întrunite. Chiar şi scriu despre aceştia, fie şi mai puţin frecvent. Despre Cărtărescu, de pildă, am capitole în cărţile mele. Am mai scris despre Alexandru Muşina şi despre alţi autori români din generaţia mea sau mai tineri, critici în special. Pe aceştia din urmă îi recomand constant revistelor de specialitate din SUA. Mai important decât orice la acest capitol este, însă, deocamdată, volumul apărut acum câteva luni la Bloomsbury, „Romanian Literature as World Literature“ (n.r. – în traducere, „Literatura română ca literatură universală“), pe care l-am editat împreună cu Mircea Martin şi Andrei Terian. Aceasta este prima carte dintr-o serie concepută şi produsă la Institutul de Teorie Critică de la Păltiniş, care reprezintă o iniţiativă comună a Universităţii din Carolina de Nord şi a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Ediţia a doua a Institutului va avea loc la mijlocul lui octombrie anul acesta.

Ce scriitori români pot fi găsiţi în librăriile din SUA?

L-am numit pe Cărtărescu, din a cărui trilogie „Orbitor“ e tradus, foarte bine, doar primul volum. Sean Cotter e autorul traducerii şi sper că el va duce până la capăt ceea ce a început. Dumitru Ţepeneag e, de asemenea, tradus bine, dar tot la o editură de „nişă“. E imens de lucrat în acest domeniu, atât în privinţa existenţei versiunilor în engleză a unor autori români care merită să fie prezenţi în rafturi la Barnes&Noble, cât şi în ceea ce priveşte calitatea acestor versiuni. Din punctul meu de vedere, urgenţele ar fi prozatorii Şcolii de la Târgovişte, în principal Mircea Horia Simionescu, apoi poezia şi proza scrise după 1980. Cotter traduce acum „Craii de Curtea-Veche“. Vă imaginaţi efortul! Cât despre piaţa academică, care în SUA e uriaşă, în ea circulă nume precum Norman Manea şi, de vreo zece ani, Max Blecher, care e poate autorul român de limba română cu cea mai spectaculoasă ascensiune în studiile literare internaţionale. În fine, vreau să profit de întrebare pentru a-i încuraja din nou pe colegii mei mai tineri din România, critici, profesori universitari, cercetători, să scrie direct în engleză în publicaţii internaţionale, asta şi pentru a ocoli structurile instituţionale interne, mai mult sau mai puţin pe faţă oligarhic-parohiale şi care se opun deschiderii domeniului nostru spre lume. Acest blocaj va trebui discutat la un moment dat cu toată francheţea.

„Marea discrepanţă dintre resursele umane şi naturale ale României şi situaţia ei efectivă“

Aveţi colegi şi studenţi români la University of North Carolina? Păstraţi legătura cu alţi profesori universitari români care îşi desfăşoară activitatea în SUA?

Nu am nici colegi, şi nici studenţi români în departamentul meu acum. Dar am avut. Apoi, Universitatea are un contingent mic de „sub-graduaţi“ din România. Sunt în legătură cu Marcel Cornis-Pope de la Virginia Commonwealth University, şi cu Lavinia Hirsu, tânără profesoară de retorică şi compoziţie care a petrecut un an în departamentul meu, iar acum e la University of Glagow împreună cu soţul ei, politologul Adrian Florea. Tot de la Universitaty of North Carolina a obţinut un doctorat şi Laura Savu, actualmente în South Carolina. La diferitele conferinţe, dau peste nume româneşti, dar îmi sunt necunoscute personal vorbind. Ele aparţin seriei mai noi de doctori în literatură care, absolvind şcoli graduate în SUA, au decis să nu revină în România. Nu e nimic neuzual în asta, iar ei nu trebuie consideraţi nici trădători şi nici ingraţi. Cât despre generaţia profesorilor de literatură comparată de origine română care în anii ’70 au părăsit România şi s-au stabilit peste ocean, ei fie s-au pensionat, fie nu mai sunt cu noi, fie scriu mai ales în franceză, fie au revenit la limba nativă.

„O ipocrizie structurală, de sistem“

Cum percepeţi situaţia din România, pe plan cultural, economic şi politic?

Văd lucrurile, evident, de la distanţă şi-i las pe cititorii dumnevoastră să fie sau nu de acord cu mine că asta îţi poate da câteodată o detaşare suplimentară, pozitivă, în planul clarităţii evaluative. Asta fiind zis, ceea ce văd eu de la această distanţă este marea discrepanţă dintre resursele umane şi naturale ale ţării şi situaţia ei efectivă. Am impresia că problema e, până la urmă, de natură culturală. Ea se reduce la următoarea întrebare: cum se explică toleranţa, în practică, faţă de o realitate – mizeria de pe stradă, felul în care arată clădirile nerestaurate, cvasi-absenţa căilor de transport moderne, corupţia în politică etc.? De altminteri, toţi „actorii“ de pe scena culturii româneşti de azi o deplâng sau condamnă vehement? Nu am un răspuns, dar suspectez că „situaţia“ în discuţie convine multora dintre aceşti actori principali, care nu pot prospera decât într-un ecosistem cultural în care elemente anacronice de ineficienţă, subdezvoltare şi inadecvare la lumea de azi rămân puternic marcate. Este la mijloc o ipocrizie structurală, de sistem, care se regăseşte şi înăuntrul culturii înţelese în mod tradiţional, în critica literară, de pildă: este în interesul unui anumit fel de a înţelege şi face critică să menţii actul critic în interiorul modelului romantic-naţionalist-estetist de tip George Călinescu.

Cum este văzută România peste ocean şi ce consideraţi că ar trebui făcut pentru îmbunătăţirea imaginii acestei ţări?

Pentru multă vreme, nu a existat o imagine a României în SUA, iar situaţia nu s-a schimbat mult. Nu e doar vina României. Nu există nici o imagine, să zicem, a Bulgariei sau a Estoniei acolo unde trăiesc eu. Revenind la România, se poate spune totuşi că sunt câteva lucruri care, în media, tind să reliefeze în clipa de faţă, în ce ne priveşte, mai ales trăsături negative: corupţie în toate sferele vieţii publice şi private, de la ceea ce face sau nu face guvernul la frauda academică – vezi chestiunea doctoratelor plagiate sau fictive. Banca mea, apoi, mi-a pus în vedere că VISA card eliberat de ea nu poate fi folosit în România. În fine, mai există încă o reprezentare, încă vagă, dar înrudită cu restul, anume cea a unei ţări în care totul e posibil, instinctual-sălbatică, în sens „naturist“ subdezvoltată, un spaţiu al superstiţiilor, religiozităţii ortodoxiste excesive şi prejudecăţilor de tot felul, încurajate, de altfel, de recentele demonstraţii proguvernamentale. Nu ştiu cine poartă vina acestor reducţii grosolane a ceea este sau poate fi România. E vorba probabil de un hybris colectiv şi deloc nou.

Dacă ar fi să scrieţi câteva rânduri despre omul Christian Moraru, în care să faceţi abstracţie de latura academică, ce consideraţi că ar fi de spus? Cum arată o vacanţă sau un weekend şi cum vă umpleţi timpul liber?

Vacanţele mele sunt şi ele de tip american, adică repetate de-a lungul anului, dar reduse ca perioadă şi de regulă legate tot de evenimente academice. De multe ori, merg în „concediu“ acolo unde ţin o conferinţă sau un curs de scurtă durată. Printre picături, joc cât mai mult tenis posibil şi fac plimbări cu Hans, membrul canin al familiei Moraru. Dacă vi se pare monoton, nu va înşelaţi, dar monotonia aceasta e rezultatul unei alegeri.

CV

A publicat trei cărţi în România
Numele: Christian Moraru
Anul şi locul naşterii: 1960, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti în 1984. Are un dublu doctorat finalizat la Universitatea din Indiana 1998 în în literatură comparată şi literatură engleză. În prezent, este este profesor de literatură americană şi teorie critică la Universitatea Carolina de Nord din Greensboro, SUA. Până la plecarea din România, a publicat trei cărţi de critică şi teorie literară, precum şi sute de eseuri, recenzii şi traduceri.
După doctoratul american, lucrare care a apărut sub titlul „Rewriting: Postmodern Narrative and Cultural Critique in the Age of Cloning“ (2001), la lista cărţilor sale s-au adaugat, printre altele, „Cosmodernism: American Narrative, Late Globalization, and the New Cultural Imaginary“ (2011), „Reading for the Planet: Toward a Geomethodology“ (2015), precum şi volume de eseuri editate sau coeditate, cum ar fi „The Planetary Turn: Relationality and Geoaesthetics in the Twenty-First Century“ (2015) şi „Romanian Literature as World Literature“ (2018).
Locuieşte în: Greensboro, Carolina de Nord, SUA

Mai puteţi citi:

Cristian Presură, inventatorul român de geniu angajat la Philips: „Profesorul de fizică îmi dădea note de 1 şi 2 pentru atitudinea mea «arogant㻓

Fizicianul Cristian Presură (47 de ani) este angajat ca cercetător la celebra companie olandeză Philips şi îşi desfăşoară activitatea în centrul de cercetare de la Eindhoven. Specialist în domeniul senzorilor medicali, românul a inventat şi introdus pe piaţă primul ceas capabil să măsoare pulsul sportivilor numai pe baza senzorilor optici.

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite