Înflorirea „porumbeilor“, semnul clar că a venit primăvara şi poate începe anul agricol. Care este arbustul mai „influent“ decât echinocţiul în tradiţia populară
0
Echinocţiul de primăvară, care are loc în jurul datei de 21 martie, marchează începutul primăverii astronomice, însă în mediul tradiţional românesc semnalele naturii şi sărbătorile religioase erau cele care punctau, mai degrabă, intrarea în noul anotimp.
Pentru ţăranii români, venirea primăverii însemna reînceperea muncilor agricole şi a semănatului. Chiar dacă nu ştiau astronomie, locuitorii satelor erau foarte atenţi la semnele naturii şi îşi organizau activităţile în funcţie de acestea. Pentru a semăna porumbul ei aşteptau mai întâi înflorirea „porumbeilor”, cunoscuţi ca porumbari - arbuşti cu fructe mici, albastre spre negru - fenomen ce sugera că primăvara şi-a intrat în drepturi, iar semănarea porumbului este sigură:
„Calendarul popular era foarte utilitar, ţinea cont de mersul vremii, al pomilor. În funcţie de acestea, ţăranii ştiau când să semene. Până la colectivizare, bătrânii ţineau cont, în cazul porumbului, ultima cereală care se seamănă, de înfloritul «porumbeilor», arbuşti cu nişte boabe mai mici decât strugurii, care înfloresc puţin mai târziu. Când aceste porumbe dădeau în floare, ei ştiau că solul a ajuns la o anumită temperatură şi ştiau că pot să semene şi porumbul”, explică etnologul Ioan Toşa, colaborator al Muzeului Etnografic al Transilvaniei.
Mai folosit decât grâul
Detaliul nu era de neglijat întrucât porumbul, cunoscut popular şi drept "cucuruz", "mălai", semănat la timp, anticipa o recoltă mai bogată, în condiţiile în care, cel puţin până la mijlocul secolului XIX era un aliment mai prezent în alimentaţia ţăranilor decât grâul, potrivit etnologului. „Până la 1850 mămăliga era principalul aliment consumat. Pâinea de grâu era utilizată numai la sărbătorile mari, la anumite evenimente mari, nuntă, moarte, botez şi asta din motive economice, mălaiul fiind mai productiv”, a explicat Ioan Toşa.
Gheorghe Baghiu, un bărbat în pragul a 90 de ani, din satul mureşan Gheja, aparţinător de oraşul Luduş, îşi aminteşte că în copilările mămăliga se consuma zilnic: „Mâncam mămăligă de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Dimineaţa era mămăliga cu lapte şi cu o papară, iar după-masă mămăliga cu brânză”, povesteşte el. Un alt indicator pentru timpul propice de semănare al porumbului era şi faptul că puteai sta pe sol, care devenea mai cald decât înainte, completează el.
Focurile de primăvară
Potrivit lui Ioan Toşa, primăvara nu era marcată astronomic în mediul rural, ci mai degrabă prin anumite sărbători. În luna martie, în datele de 9 – de Moşii de primăvară („Măcinici”) când erau sărbătoriţi cei 40 de Mucenici, 17 – de sfântul Alexie şi pe 25 – de Buna-Vestire, se făceau focuri de curăţenie de primăvară, care aduceu cu ele şi diferite practici de prevenţie. Curăţenia era şi apanajul perioadei de pregătire pentru Paşti, care trebuia să găsească oamenii curaţi, atât la nivel exterior, cât şi interior.
Suprapunere
Interesant este că începutul primăverii era totuşi consemnat până în secolul al XX-lea pe 9 martie, însă pe calendarul vechi, ceea ce pe calendar nou, adoptat în România din 1919, înseamnă 22 martie, adică în preajma echinocţiului de primăvară.
„Începutul primăverii era consemnat pe 9 marie, când se făcea focuri, iar copiii se jucau în jurul lor şi în majoritatea localităţilor băteau cu beţe în pământ, strigând: «Intră frig şi ieşi căldură». Pleca iarna şi venea primăvara, închideau frigul şi eliberau căldura. Primul foc de primăvară marca şi începutul anului apicol, în 9 martie se scoteau stupii de la adăposturi şi erau tăiaţi făgurii, în partea de jos, să lucreze în continuare albinele. La focul de pe 17 martie se afumau casele, ceea ce ferea comunitatea de muşcături de şerpi peste vară, iar pe 25 martie, de Buna-Vestire se făcea un foc căruia îi era conferit şi un caracter magic. Totodată erau afumaţi pomii pentru a fi feriţi de viermi”, a povestit Ion Toşa.
Luna capricioasă
Potrivit etnologului, deşi primăvara se instala treptat în martie, luna următoare era una capricioasă. „Anotimpurile aveau o altă semnificaţie decât acum, e drept că şi erau mai distincte parcă decât acum. Singura lună mai dificilă din an era aprilie, care putea fi şi călduroasă, dar putea şi să ningă. Era şi o poveste amuzantă, că April şi-a invitat vecinele, pe Martie şi Mai la un chef, iar invitatele s-au sfătuit cum să meargă şi Martie a venit cu sanie, car şi luntre (barcă). Când a sosit la chef a fost întrebată de ce şi-a luat astfel de măsuri, dar după vreme călduroasă a început să ningă şi şi-a luat sania, apoi să plouă şi a folosit barca”, relatează el.
Gheorghe Baghiu arată însă că Babele (1 – 9/12 martie) erau totuşi cele mai capricioase zile. "Erai la câmp, era cald dar venea deodată un nor cu ninsoare, după care peste o scurtă vreme se aşternea din nou căldura”, povesteşte el.
„Totul are un rost”
În mediul rural ţăranii au dezvoltat o raportare vie la ciclul naturii, iar credinţa populară păstrată până târziu a fost că „totul are un rost”, explică etnologul Ioan Toşa. Potrivit lui obiceiurile lor nu se corelau în totalitate cu datele astronimce, ci se bazau mai mult pe propria experienţă şi pe cea a înaintaşilor. Apartenenţa la o comunitate îi îndatora pe membrii ei cu respectarea anumitor obieciuri, a căror încălcare ar fi putut periclita întreaga comunitate.
„Satul era o comunitate umană şi teritorială, cuprinzând spaţiul delimitat de semnele de hotar. În teritoriul respectiv fiecare membru avea voie să umble. Toţi membrii colectivităţii erau obligaţi să respecte anumite reguli”, explică Ioan Toşa. Conform lui, primul care ieşea la aratul de primăvară era un om înstărit, considerând că va aduce belşug şi pentru restul satului. Pe de altă parte, se evita lucrul în zi de sărbătoare, crezându-se că asupra satului se putea abate pedeapasa gheţii sau a furtunii. „Existau anumite modalităţi de a alunga timpul rău, furtunile şi una dintre s-a păstrat şi în zilele noastre, să tragă clopotele de la biserică”, a menţionat Toşa.
Asemănări cu alte ţări
El a explicat de altfel că o bună parte din obiceiurile din satele româneşti au fost influenţate de credinţă, existând în acest sens similitudini cu locuitorii altor ţări de confesiune ortodoxă, ruşi, bulgari, greci, sârbi ucrainieni. Sub aspect economic, cum este cazul consumului preponderent de porumb, preferat grâului, până la jumătatea secolului al XIX-lea, similitudinile vizau chiar şi ţări din Occident, potrivit etnologului Ioan Toşa.
Citeşte şi:
Tradiţii şi obiceiuri de 1 Martie. De ce e interzisă munca în această zi, ce semnifică mărţişorul şi legenda Babei Dochia, cea care îşi scutură cojoacele
Se încarcă comentariile...
