Caragiale, un jalnic negustor. Cum a reuşit scriitorul să falimenteze într-un an unul dintre restaurantele celebre

În viaţa marelui dramaturg român I.L. Caragiale, Buzăul coincide cu un episod mai puţin fast al existenţei, care arată condiţia materială modestă a marelui dramaturg. Nenea Iancu a administrat timp de un an restaurantul Gării Buzău, însă nu a scos niciun profit, ba şi-a dus afacerea în pagubă.

La vârsta de 41 de ani, moment în care dăruise deja literaturii române comediile „O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă” şi „D-ale carnavalului”, Caragiale alege o cale pragmatică de a asigura un venit familiei sale, având atunci trei copii în viaţă, Matei, Luca Ion (Luky) şi Ecaterina (Tuşchi). Astfel, în 1893, începe să investească în localuri de alimentaţie publică însă primele semne nu sunt deloc promiţătoare.

Caragiale îşi testează priceperea în ale comerţului prin deschiderea berăriei din Gabroveni, în 1893, afacere pe care o închide la scurt timp. Inaugurează apoi ”Berăria Academică, Bene Bibenti”, pe strada Sf. Nicolae - Şelari, nr.2 din Bucureşti, însă şi această investiţie moare la scurt timp. 

Despre încercările în afaceri ale lui Caragiale, George Călinesc scrie în "Istorie a literaturii române de la origini până în prezent" că "lui Caragiale îi veni gustul, având drept pildă pe Dobrogeanu-Gherea, să se apuce de negustorie. (...) Desigur că la mijloc au fost nevoia şi poate dorinţa de a scandaliza şi mustra în chipul acesta societatea". 

Ghinionistul ”comersant” nu capitulează şi caută noi oportunităţi. Astfel, în noiembrie 1894, marele umorist se stabileşte la Buzău şi începe munca în restaurantul gării, preluat în concesiune. Presa locală a vremii laudă venirea la Buzău a lui I.L. Caragiale.  

"Amintim cu deosebită plăcere că domnul Caragiale, distinsul nostru autor dramatic, a luat în întreprindere restaurantul din gara Buzău, cu începere de la 15 anul acesta. Ne place să credem că toţi cei care vor vizita acest restaurant vor rămâne mulţumiţi nu numai de excelentele mâncări pe care oricând le pot găsi acolo, dar şi de fericita ocaziune de a fi în contact cu neîntrecutul autor al pieselor O noapte Furtunoasă, O scrisoare pierdută, Năpasta, D-ale carnavalului. Mai înainte de orice, cât de preţios, lupta pentru existenţă!", scriu cu litere mari ziariştii publicaţiilor "Liberalul" şi "Ordinea".

În cartea ”I.L. Caragiale - Comersant la Buzău”, publicistul Nicolae Peneş, descrie episodul şederii scriitorului în târgul Buzăului. Aflăm, astfel, că dramaturgul se stabileşte într-o casă din spatele gării, unde îşi aduce alături familia, soacra şi o nepoată a acesteia, cea care avea să ţină casieria. ”A fost şi a rămas o clădire anostă, cu parter şi un singur nivel, fiind, de-a lungul anilor, poate şi în amintirea comersantului, folosită drept bodegă, un fel de crâşmă restaurant „la botul calului. Aici avea nenea Iancu trei odăi şi o bucătărie”, scrie Nicolae Peneş.

* Casa în care a locuit Caragiale, la Buzău

Celelalte camere ale casei închiriate de Caragiale îi rămân proprietarului, al cărui fiu, Paul Heinrich, un adolescent de cincisprezece ani, îşi amintea mai târziu de autorul „Scrisorii Pierdute” că ”la restaurantul din gară se ducea mai rar, mai mult pentru a se întâlni cu prieteni sau cunoscuţi. Era bun la suflet, vesel şi foarte apropiat de copiii din cartierul gării, fiind văzut deseori înconjurat de ei, povestindu-le sau făcându-le jucării”.

Aventura lui Caragiale în lumea afacerilor se îndreaptă rapid spre un dezastru, din cauza caracterului său bonom. Cella Delavrancea, în „Dintr-un secol de viaţă”, scrie că ”se bea mult la berăria lui Caragiale, dar se plătea puţin, şi numeroşi erau cei care spuneau la revedere, nene Iancule, fără să achite consumaţia”.

Publicistul Raicu Ionescu-Rion povesteşte că l-a văzut pe Caragiale, în calitate de gazdă în berărie, cum se plimbă printre cheflii şi intră în vorbă cu ei. ”Nimic nu-mi arăta pe autorul Nopţii Furtunoase printre chelnerii care împărţeau bere şi cârnaţi cu hrean", scrie Ionescu-Rion. 

Acesta relatează chiar o întâmplare care îi creionează lui Caragiale profilul unui negustor atipic. Ionescu-Rion povesteşte momentul în care un beţiv face scandal în berărie, că nu mai avea ce să bea, apoi cum Caragiale, cu mult tact, îl ia pe scandalagiu de după umăr, vorbeşte frumos cu el, îl aşează la o masă şi-i mai dă o halbă cu bere, ca să-l liniştească. 

”Clienţii lui Caragiale din gara din Buzău nu erau nici moftangii, nici chilipirgii, dar nici buni platnici. Doar că s-a mai îmbogăţit literatura româna cu un catren al marelui dramaturg, care făcea haz de necaz: Îl admir pe Caragiale/ Negustor de băutură/ Face şi literatură/ Însă... nu face parale/ Semnat I.L. Caragiale", scrie istoricul Ion Bulei, despre experienţa dramaturgului ca negustor în Buzău. 

Un alt motiv al eşecului în afaceri ţine şi de contextul în care Caragiale face investiţia, Buzăul fiind în acea vreme un târg sufocat de cârciumi şi terase. ”O urbe ciucure de hoteluri, restaurante, cârciumi, cafenele. Abia se deschisese aici hotelul Europa, de lux, mai era în piaţa Dacia cârciuma Butoiul Naţional, era şi hala de bere, unde lumea se strângea la taclale, dar şi hotelurile Moldavia, Mateescu, Concordia, Transilvania, plus grădinile publice în care se auzea muzica militară, iar în alte locuri taraful de lăutari”, scrie Nicolae Peneş.

* Gara Buzău, în care se afla restaurantul concesionat de marele dramaturg

Şederea dramaturgului în Buzău se încheie după un an, „comersantul” retrăgându-se din afacerea păguboasă în noiembrie 1895, apăsat de datorii. Cel mai important creditor este un anume I. Goldfeld, care reclamă, alături de alţii, trei "poliţe protestate" care în total fac 800 de lei. Mai este şi datoria pentru chiria restaurantului, în valoare de 200 de lei, neplătită şi aceasta, pentru care Caragiale are de-a face cu Tribunalul din Buzău. 

Un gazetar al vremii, Scipione Bădescu, exclamă "bietul Caragiale! Să fii cel mai bun scriitor al ţării şi negustor la Buzău, să n-ai la timp 200 de lei pentru a achita poliţa. Asta e desigur cea mai genială ironie a soartei".

Fostul concesionar al localului este nevoit să îşi achite din datorii „plătind cu un pian, o bibliotecă şi un şifonier scoase la licitaţie în grădina publică, pe creditorul I. Goldfeld” („Tot despre Caragiale”, de Emil Niculescu).