Gimnasta Mihaela Rîciu, eroina Universiadei din 1983. Cu şase luni înainte de concurs şi-a rupt piciorul: „Am continuat strângând din dinţi“
0
Românii care urmăreau cu sufletul la gură evoluţiile gimnastelor române în anii ’70 - ’80 la competiţiile internaţionale îşi aduc aminte de „fetele de aur”. La şapte ani de la celebra Olimpiadă de la Montreal (1976) şi de la prima notă de 10 din istoria gimnasticii mondiale obţinută de Nadia Comăneci, o altă stea a apărut pe firmament: Mihaela Rîciu.
Mihaela Rîciu (astăzi Surducan) s-a născut la Braşov, la 11 martie 1968. A copilărit în cartierul Astra – zona Saturn.
„Eram în clasa a patra, la Şcoala 10, când au venit la ora de sport antrenorii Gheorghe Blaj şi Martin Simon, de la CSS Braşovia, care m-au remarcat. Adevărul e că am început foarte târziu gimnastica, în comparaţie cu marea majoritate a gimnastelor. La Braşovia am stat puţin, pentru că în vacanţa de iarnă domnul Mihai Agoston a venit la părinţii mei, să-i convingă să mă lase la Centrul de gimnastică de la Oneşti. Dumnealui fusese coleg de IEFS cu domnul Blaj. Aşa a auzit de mine şi aşa am ajuns eu la Oneşti, în ianuarie 1978, mutată cu şcoală cu tot”, îşi aminteşte Mihaela.
La Oneşti s-a antrenat şi a învăţat din 1978 până în 1985. În acest interval a fost nebunia declanşată în 1982 când antrenorii Bela şi Martha Karoly fugiseră în Statele Unite. În ţară, antrenorii au început să fie schimbaţi de peste tot, mutaţi dintr-un loc în altul. Apăreau antrenori peste noapte, acceptaţi sau „fabricaţi” de regimul de atunci.
„Dl. Agoston a fost mutat de la CSS Oneşti la Baia Mare, în 1982. Eu, Constanţa Dobre şi alte câteva, l-am urmat acolo, n-am vrut să rămânem la Oneşti cu altcineva. La Baia Mare, până să fim mutate la internatul Liceului Sanitar, am stat toate fetele la soţii Agoston acasă. Dar am fost lăsate acolo doar un trimestru din clasa a opta. La Baia Mare nu am fost legitimate. Pentru a fi transferate la acest club, cred că părinţii trebuiau să plătească, vezi Doamne, cheltuielile făcute cu noi de cei de la Oneşti. Fiind contextul respectiv, până la urmă, a trebuit să plecăm de la Baia Mare. Celelalte fete s-au întors la Oneşti, numai eu am plecat acasă, la Braşov, unde am făcut trimestrul al doilea”, îşi deapănă povestea Mihaela Răciu (Surducan după căsătorie).
A ajuns eroină când nimeni nu îi mai acorda o şansă. Cu o excepţie: antrenorul Gorgoi
Al treilea trimestru la făcut la Bucureşti, chemată de antrenorul George Gorgoi, cel care se ocupa de pregătirea lotului de gimnastică fete al României pentru Universiada de la Edmonton (1983). Antrenamentele aveau loc la Complexul „23 August” (azi Complexul „Lia Manoliu”). Mihaela spune că antrenorul Gorgoi, la fel ca şi Agoston, erau foarte buni pedagogi, iar sportivele lucrau cu plăcere. În această perioadă a avut loc, probabil, cel mai mare moment de cumpănă al vieţii: cu şase luni înaintea Universiadei, la un concurs de verificare, şi-a rupt piciorul drept, deasupra gleznei.
„Eram în timpul exerciţiului la sol, iar la un moment dat mi-a intrat piciorul exact între saltele, la îmbinarea lor. Aşa mi l-am fracturat. Atunci covorul de sol era făcut din mai multe saltele adunate, nu ca acum. Deşi mă durea piciorul îngrozitor, nu i-am spus nimic antrenorului, cu gândul la Universiadă. Am continuat concursul strângând din dinţi. Însă antrenorul a aflat de la colegele mele ce s-a întâmplat. O lună şi jumătate am stat cu piciorul în gips. Când totul părea compromis, domnul Gorgoi a semnat şi a garantat pentru mine că voi lua cel puţin o medalie la Edmonton. Dacă nu era dumnealui, nu mai ajungeam în Canada”, îşi aminteşte cu recunoştinţă de acele momente.
Momentul de glorie
Cea dea 12-a ediţie a Universiadei s-a desfăşurat la Edmonton (Canada), în perioada 1-11 iulie 1983. Concursul de gimnastică a avut loc la Sala „Coliseum”, unde româncele au fost evaţionate de miile de spectatori. Mihaela Rîciu a fost vedeta delegaţiei României: ea a reuşit o adevărată performanţă, obţinând cinci medalii: de trei ori argint la individual compus, sol şi cu echipa, plus de două ori bronz, la paralele şi sărituri. Ea a fost singura gimnastă româncă prezentă în toate finalele pe aparate la individual. Iar aurul de la sol (nota 9,80) l-a pierdut în detrimentul unei colege, Liliana Bălan (9,90), sportivă care a câştigat doar acea medalie, la individual.
Iată ce scria pentru ziarul „Sportul” gazetarul sportiv Hristache Naum: „O plăcută surpriză pentru noi a oferit-o Mihaela Rîciu, la prima sa prezenţă într-o competiţie mare… La sol, Mihaela Rîciu dovedind reale calităţi de concurentă şi arătându-se o gimnastă completă – 3 argint şi 2 bronz, iată bilanţul ei! -, a prezentat un exerciţiu de înalt nivel, mult aplaudat. Mihaela, braşoveancă de origine, legitimată la CSŞ Oneşti, a fost, dealtfel, la fel de bună şi la paralele – 9,75, după 9,55, şi la sărituri – aceeaşi notă (9,65) ca şi la individual compus -, aparate la care a cucerit medaliile de bornz. Şi nu e de neglijat faptul că ea a participat şi la finala de la bârnă (locul 7), o asemenea performanţă – prezentă în toate finalele pe aparate -, nefiind, desigur, decât la îndemâna adevăratelor talente”. La întrecerea de pe continentul nord-american, echipa de gimnastică feminină le-a avut în componenţă pe: Mihaela Rîciu, Rodica Dunca, Liliana Bălan, Emilia Eberle şi Nicoleta Profir.
Timp de şase ani, cât a practicat gimnastica la CSS Oneşti, Mihaela a strâns în panoplie o mulţime de medalii de la Campionatele Naţionale şi de la concursurile interne şi internaţionale la care a participat.
O accidentare i-a pus capăt carierei
Din păcate pentru braşoveancă, cariera ei sportivă s-a încheiat neaşteptat de repede. În 1985, când era în sala de la Oneşti, la antrenament, la o săritură la cal i-a alunecat mâna pe aparat şi a căzut în cap. După acest moment, la 17 ani, a renunţat. „Degeaba m-au ameninţat că nu voi lua Bacalaureatul dacă nu mă întorc la gimnastică. Eram hotărâtă, nu m-au mai putut întoarce. Şi nu neapărat din cauza acelui accident… Până la urmă m-au lăsat în pace şi mi-am luat şi Bac-ul. Nu regret deloc acea decizie, de a renunţa la gimnastică. Acum, dac-ar fi să dau timpul înapoi şi să fac sport, n-aş mai alege gimnastica”, spune fosta sportivă. Dacă nu a mai făcut gimanstică, pentru scurt timp a cochetat cu badmintonul, în echipă cu Florin Balaban (care, mai târziu, a ajuns campion naţional şi participant la Jocurile Olimpice de la Barcelona din 1992). În familie, fiul ei urmează o carieră sportivă: Valentin a practicat scrima la CSM Braşov de la vârsta de 8 ani.
Viaţa nu a fost generoasă cu ea
Astăzi, Mihaela Surducan locuieşte în Săcele. După ce, în 1986, a luat Bac-ul, a lucrat câteva luni în Poiana Braşov, la complexul Capra Neagră, unde susţinea un program de acrobaţie împreună cu doi foşti gimnaşti, băieţi. Nu i-a plăcut şi a renunţat rapid. În 1987 s-a angajat la Cooperativa Munca Colectivă, unde a lucrat pe post de confecţioner îmbrăcăminte, iar din 1988 în tipografie. A fost muncitor necalificat, zeţar, linotipist şi tehnoredactor. A avut o mică întrerupere, de cinci luni, când a lucrat la Primăria Braşov, „dar acolo nu mi-a plăcut, pentru că nu mă vedeam plimbând acte toată viaţa şi am renunţat”.
Se încarcă comentariile...
