Dovada că Mihai Eminescu a vrut să se călugărească. Cea mai ascunsă dorinţă a poetului a fost să-şi petreacă restul vieţii într-o mănăstire din Bucureşti
0Una dintre cele mai tainice dorinţe ale lui Mihai Eminescu a fost exprimată de poet într-o scrisoare adresată unui prieten. Eminescu dorea să se călugărescă şi să-şi petreacă restul zilelor departe de lume, alături doar de amicul său Arbore.
Poetul Mihai Eminescu a putut fi observat de contemporani în numeroase ipostaze de-a lungul vieţii sale: actor, luptător unionist, poet, jurnalist, orator, filosof sau chiar alchimist şi legist. Eminescu este perceput de posteritate prin prisma relatărilor contemporanilor săi, ca un om ”de viaţă”, plăcut la vorbă, obişnuit al crâşmelor ieşene sau bucureştene. Era sufletul petrecerilor cu amicii său Creangă, Slavici, Caragiale şi cu alţi prieteni de pahar sau colegi de gazetă.
Toată lumea ştia că era mereu îndrăgostit şi că iubea femeile cu patimă, ideatic, carnal sau în ambele moduri. Cine şi-ar fi putut imagina că una dintre cele mai ascunse dorinţe ale poetului, era antagonică cu acest fel de a fi.
O scrisoare către bunul său prieten iredentist la rându-i, Zamfir Constantin Arbore, este singura dovadă a acestui gând ascuns care-l bântuia pe poet. Mai pe scurt, Eminescu dorea să se călugărească, să se retragă în liniştea mănăstirii şi să uite de zbuciumul unei societăţi în care nu-şi găsea locul.
Eminescu călugăr la o mănăstire din Bucureşti
În afară de specialiştii în literatură sau eminescologi, latura mistică a lui Eminescu este puţin cunoscută. Rar poetul s-a manifestat, deschis, din punct de vedere religios. Documente dar şi corespondenţa lui Eminescu arată o altă faţă a poetului pasionat de filosofie şi ştiinţe în facultate. Mai ales după vârsta de 30 de ani, Eminescu dă semnele unui credincios fervent şi pătruns de principiile ortodoxiei româneşti.
Mai mult decât atât poetul îi mărturiseşte unui amic, Zamfir C. Arbore, editor la gazeta democratică a lui Rosseti, ”Românul”, că şi-ar dori să se călugărească. Să se retragă într-o mănăstire unde ar putea lucra liniştit. ”Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”, îi scria Eminescu prietenului său. Scrisoarea era din 1882, cu doar un an înainte de fatidicul an 1883 şi începutul sfârşitului pentru Eminescu.
Zamfir C. Arbore prietenul lui Eminescu FOTO wikipedia, dupa un tablou realizat de fiica acestuia Nina
Poetul era dezamăgit de situaţia politică din România sfârşitului de secol XIX, de evoluţia societăţii româneşti, de faptul că era neînţeles, hăituit de adversarii politici pe care-i încondeia în gazetă dar şi de munca istovitoare de la ziar. Ideea călugăriei o reia Eminescu şi anterior crizei de la 28 iunie 1883, când poetul cedează nervos şi este internat de Maiorescu la sanatoriu. Pentru mulţi a fost o anihilare voită a gazetarului Eminescu, cunoscut susţinător al proiectului de unificare naţională ”Dacia Mare”. Proiectul a aprins spiritele şi era cât pe ce să ducă la război între România şi Austro-Ungaria şi Germani de cealaltă parte. De asemenea îndemnul lui P.P. Carp ”mai potoliţi-l pe Eminescu” stârneşte şi astăzi suspiciuni şi duce cu gândul la un complot de suprimare a jurnalistului Eminescu.
Cert este că pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. ” Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, cum zice, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” împreună cu Simţion, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa ”Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
Donaţii pentru călugării de la Muntele Athos
În timpul perioadei cât a fost gazetar la Timpul, Eminescu şi-a mai dezvăluit această latură pătrunsă de ortodoxie. Mai precis în numărul din 10 august 1878 al ziarului „Timpul”, Eminescu scria un articol referitor la legăturile românilor cu muntele Athos. Mai mult decât atât îl ajută pe Arhimandritul Chiriac, stareţul de la schitul Cotlomus, o mănăstire cu mulţi călugări români. Chiar stareţul era din Botoşani.
Olimpiada Iurascu, matusa lui Eminescu FOTO doxologia.ro
”Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendenţă într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoşani, a întreprins o călătorie prin ţările noastre spre a aduna mai cu seamă cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci la schitul Cotlomuşului, al cărui stareţ este”, scria Eminescu în articol, publicând mai apoi apelul stareţului către români de a dona cărţi şi bani schitului. Eminescu s-ar fi implicat personal în această campanie.
Atras din copilărie de mănăstire
Pentru o serie de eminescologi, dorinţa lui Eminescu de a se călugări nu este o surpriză. Aceştia arată că poetul vine dintr-o familie predispusă spre monahism. Mai precis, mătuşile sale Xenia Velisarie, Fevronia, Safta şi Olimpiada au fost călugăriţe, Xenia şi Olimpiada ajungând chiar stareţe. Totodată tot pe ramura Iuraşcu, sunt consemnaţi în familia lui Eminescu monahul Calinici şi arhimandritul Ioachim. Eminescu, care şi-a petrecut copilăria la Ipoteşti, aproape de mănăstirea Agafton, unde erau călugăriţe mătuşile sale, mergea adeseori la rudele sale şi asculta poveşti sau era învăţat carte. ” La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui frumuseţe”, preciza şi Gala Galaction.
Căsătoria sau călugăria, salvarea lui Eminescu
Eminescologul Theodor Codreanu susţine că Eminescu ar fi fost salvat de la alienare şi dezastru fie de căsătorie, fie de călugărie. Erau cele două stări în care Eminescu şi-ar fi regăsit echilibrul. „Al doilea proiect existenţial de salvare a omului Eminescu este ruinat de critic( n.r. de Titu Maiorescu care nu-l duce nici la mănăstire dar se opune şi căsătoriei) după cel al căsătoriei, ambele putându-i aduce echilibrul şi ordinea în viaţă, de care ar fi avut atâta nevoie.[...] Şi fiindcă nu i s-a oferit nici măcar posibilitatea stabilirii într-o mănăstire, el s-a adâncit în una interioară, contrapunând-o infernului pedepsitor”, precizează reputatul eminescolog.
Tot Codreanu identifică şi în opera sa, transpuneri ale dorinţei sale de călugăriei, ”ipostaza cea mai grăitoare a eroilor săi este călugărul”, ca în ”Sărmanul Dionis”, ”Cezara”, ”Povestea magului călător în stele”.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
