De ce a fost nevoie de un neamţ pentru a moderniza România. Cum s-au hotărât şi ce-au riscat elitele româneşti pentru a aduce un străin pe tronul Principatelor
0
Aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui prinţ străin a fost o necesitate pentru români. Cuza a reprezentat o etapă în procesul de modernizare, dar nu putea desăvârşi idealurile elitei româneşti, adică obţinerea independenţei şi crearea unui stat de sine stătător puternic şi cu o anumită prestanţă în Europa. Carol I a fost soluţia aleasă pentru împlinirea acestor idealuri, dar şi singura persoană care le-a făcut posibile.
Pe data de 10 mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen intra în Bucureşti pe Podul Mogoşoaei după o călătorie riscantă prin teritoriul inamic, pentru a deveni primul domnitor neamţ al Principatelor Unite şi mai apoi, după Războiul de Independenţă, primul rege al României. În aceeaşi zi pe Dealul Mitropoliei jură ”de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”.
Totodată noul domnitor jura să împărtăşească, în orice condiţii, soarta ţării care-l chemase să o conducă. „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român!” [6]. Într-o scurtă alocuţiune, el şi-a exprimat „devotamentul fără margini către noua mea patrie şi acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”, spunea Carol I. Venirea principelui neamţ a fost, spun istoricii, o necesitate a istoriei pentru poporul român în condiţiile de la mijlocul secolului al XIX lea. Pe scurt, a fost un moment hotărâtor în istoria statului modern român.
Pericolul care pândea din toate părţile şi un sacrificiu necesar
În anul 1859, Principatele se uneau într-un singur stat, sub sceptrul unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Un eveniment visat de elita românească de cel puţin jumătate de secol. Odată cu unirea Principatelor, noul domnitor, cu principii iluministe, progresiste, a început modernizarea societăţii româneşti. A secularizat averile mănăstireşti, a reformat administraţia, armata, justiţia, învăţământul dar mai ales a împroprietărit ţăranul român. Reformele lui Cuza au reprezentat punctul de plecare al formării României moderne. Cu toate acestea domnia lui Cuza era doar o parte a acestui drum sinuos de modernizare şi de obţinere a independenţei. Cuza era doar o treaptă în tot acest proces, necesară, dar nu suficientă. Cel puţin asta cred o parte a istoricilor dar şi o bună parte a elitelor politice contemporane lui Cuza.
Cuza nu avea influenţa necesară în Europa pentru a putea trece la obiective mai ambiţioase decât fragila unire a Principatelor aflate sub garanţia colectivă a Marilor Puteri şi privită, nu cu ochi buni, de Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman, dispuse oricând să intervină pentru a despărţi Moldova de Ţara Românească. De altfel Rusia începuse să lucreze la dezbinarea Principatelor. Reformele făcute de Cuza dar şi faptul că românii se obişnuiseră deja să pună Europa în faţa faptului împlinite nemulţumea profund pe ruşi şi turci. Mai mult decât atât politica externă a lui Cuza la fel de îndrăzneaţă ca cea internă erau un motiv de îngrijorare în plus mai ales pentru ruşi. Principatele Unite, sprijineau mişcările de independenţă şi rezistenţă de pe teritoriul Imperiului Austriac, a celui Ţarist şi evident a celui Otoman. Cuza îi sprijinea pe polonezi contra ruşilor, pe unguri contra austriecilor iar pe sârbi contra otomanilor. Era singura posibiltate a domnitorului român de a lupta contra acestor mari puteri, sperând într-o zi la obţinerea independenţei.
Tocmai de aceea ruşii în primul rând au pus gând rău Principatelor Unite şi făcea tot posibilul ca să rupă unirea de la 1859. ” Curtea de la Petersburg sprijinise unirea principatelor, convinsă că noul stat va gravita în orbita sa. De îndată ce ea a constatat că, dimpotrivă, Cuza se străduia să împiedice pătrunderea influenţei ruseşti, a hotărât să acţioneze pentru a anula actul de la 24 ianuarie 1859 şi a separa principatele. Percepţia rusă era că România lui Cuza şi-a dat un potenţial militar superior ponderii sale politice şi că, prin sprijinul acordat mişcărilor naţional-revoluţionare, a devenit un factor de instabiliate; în consecinţă, ea trebuia să dispară, revenindu-se la situaţia de dinainte de 1859.”, scria Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. Totodată după o perioadă de mari reforme, domnia lui Cuza începuse să înregistreze un regres, atât ca forţă administrativă cât şi ca imagine. Despotismul ultimilor ani de domnie dar şi viaţa privată a domnitorului au stârnit antipatii, evident în lumea elitelor politice româneşti.
Atitudinea lui Cuza i-a făcut pe oamenii politici ai vremii să realizeze că vremea sa a trecut şi că ”domnitorul unirii”, chiar dacă într-un mod cinic, trebuia înlăturat. ” „În timp ce uneltirile ruseşti pregăteau «dezunirea» principatelor, forţele din interior, oştile domnului, se aliau în ceea ce s-a numit «monstruoasa coaliţie»: radicalii îşi dădeau mâna cu conservatorii pentru a-l răsturna pe Cuza. Primii îi reproşau moderaţia, ceilalţi un pretins revoluţionarism. Se născuse o solidaritate temporară între adversari, ce avea să fie fatală domnului Unirii”, scria Florin Constantiniu. Pe scurt, liberalii îi reproşau o moderaţie prea mare în acţiune, iar conservatori, reforme prea revoluţionare şi prea bruşte pentru societatea româneasc. Împreună atât liberalii cât şi conservatorii şi-au dat seama că pentru următorul pas în societatea românească era nevoie de un om şi mai ales de un om cu influenţă în Europa.
Prinţul străin, soluţia pentru progresul Principatelor
Iar aceea persoană trebuia neapărat să fie un principe străin, dintr-o dinastie europeană cu greutate. De altfel ideea aducerii unui principe străin pentru a conduce destinele românilor era veche. Era singura soluţie văzută de elita românească a vremii pentru dezvoltarea ţării şi mai ales pentru parcurgerea drumului anevoios al independenţei. ”Chiar în contextul redactării Regulamentelor Organice, Iordache Catargiu propunea unirea celor două ţări, Valahia şi Moldova, sub un principe străin. Regăsim ideea unui domn european în 1839, la comisul leonta Radu, care considera că un asemenea personaj ar putea să exercite autoritatea asupra acelei federaţii moldo-valaho-sârbe despre care am mai pomenit. Ideea e prezentă şi la 1848: Ion Maiorescu propunea unirea românilor sub un principe austriac. Comitetul Unirii cerea, la înfiinţarea sa, în 30 mai/11 iunie 1856, apoi în februarie 1857, un principe
”de rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieşite. (...) Treptat în cultura politică de la noi s-a consolidat ideea că salvarea era de aşteptat de la un principe care nu era român: european, de gintă latină sau austriac, numai român nu!„, scrie şi specialistul în politologie Cristian Preda, în lucrarea sa ”Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”. Dincolo de prestigiul adus ţării de un principe străin dintr-o dinastie europeană puternică, prezenţa unui domnitor de alt neam dădea speranţa elitelor româneşti că nepotismul, mita şi favoritismele de tip balcanic vor dispărea din societatea românească.
„De li s-ar da un prinţ pământean, li s-ar face iarăşi un cel mai mare rău, pentru că din experienţă cunosc aceasta. Cu ruşinea mea mărturisesc că, în timp de şapte ani, cât am guvernat Moldova, a făcut o mulţime de nedreptăţi şi de nelegiuiri. Cugetul mă mustră, Dumnezeu să se îndure a mă ierta. Însă ce era să fac, când eram în înrudire şi în amiciţie cu toţi boierii? Cum era să nu pun ministru pe vărul meu, logofăt mare pe cuscrul meu, postlenic pe fiul meu, preşedinte al Divanului pe cumnatul meu,ispravnici pe nepoţi şi amici”, scria fostul domnitor Grigore Alexandru Ghica într-o scrisoare către contele Walevski, ministrul de Externe al Franţei. De altfel şi Cuza a înţeles faptul că el a fost doar o etapă în lungul drum al modernizării României. Ştia că mai mult de atât nu va putea face pentru Principate. Pe scurt, ”domnitorul unirii”, însuşi, credea în necesitatea venirii unui prinţ străin pe tronul Principatelor. Cuza i-a scris, de altfel lui Napoleon al III lea că ar fi vrut să abdice şi îl ruga să găsească un prinţ străin care să-i ia locul.
Principatele în faţa dezastrului
Astfel conturându-se această idee a necesităţii îndepărtării lui Cuza, în contextul crizei interne a domniei dar şi a unei ameninţări externe tot mai pregnantă, Pe 11/23 februarie 1866, o coaliţie politică formată din cele mai influente personaje ale societăţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX lea, după o lovitură de stat, l-a determinat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice. Fostul domnitor a părăsit ţara. În locul său rămânea să conducă Principatele Unite o locotenenţă domnească formată din Lascăr Catargiu, N. Golescu şi colonelul N. Haralambie. Prin abdicarea lui Cuza, Principatele se aflau în faţa dezastrului. Ţara era aruncată înn haos. Ţăranii erau îngrijoraţi şi erau gata de o revoltă mai ales că apăruse în rândurile lor temerea că noul domnitor le va lua pământurile primite prin împroprietărea lui Cuza. Mai mult decât atât în Moldova izbucnise o mişcare separatistă.
Totodată Cuza îşi avea simpatizanţii săi, mai ales în lumea rurală şi care erau dispuşi să lupte pentru reîntoarcerea domnitorului. ” Reforma, cu toate carenţele ei, a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la stat a unui pământ — chiar dacă neîndestulător — râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător”, preciza Florin Constantiniu. Pe plan extern situaţia era şi mai delicată. Era prilejul aşteptat de mari adversari ai unirii Principatelor să acţioneze. Forţarea abdicării lui Cuza a fost considerată o gravă încălcare a tratatului de la Paris iar Imperiul Otoman deja comasase trupe la Dunăre. Imperiul Ţarist era şi el pregătit pentru o intervenţie armată în Principate.
”Faţă de noul fapt împlinit săvârşit de români, Puterile garante nu au ezitat să reacţioneze, socotindu-l o gravă încălcare a tratatului de la Paris(1856) şi a Convenţiei din august 1858. Recunoaşterea acestui act ar fi reprezentat - în opinia cercurilor diplomatice europene - un precedent periculos, un pas important spre proclamarea imediată a independenţei României şi, totodată, ar fi provocat profunde tulburări în sud-estul Europei, inclusiv declanşarea unui conflict general”, se arată în lucrarea ”Istorie şi Societate”, volumul II coordonat de Stela Cheptea, Marusia Cîrstea şi Horia Dumitrescu. Tocmai de aceea românii trebuiau să găsească de urgenţă un principe străin care să urce pe tronul Principatelor.
De la principele de Flandra la neamţul providenţial
Prima opţiune a românilor a fost un prinţ belgian, Filip conte de Flandra şi duce de Saxonia. ”Belgia era în aceea vreme un model pentru România. Astăzi, urma acestei influenţe, nu mai este aşa de vizibilă ca atunci. Cel mai cunoscut câmp de influenţă e cel constituţional. Într-adevăr constituţia belgiană de la 1831, a servit ca reper proiectului primei constituţii elaborate de Cuza, în octombrie 1859”, preciza, în lucrarea ”Rumânii fericiţi. Vot şi putere de la 1831 până în prezent”, Cristian Preda. Filip de Flandra a fost proclamat domnitor fără voia sa. Mai precis, cu o unanimitate de voturi, Filip de Flandra, devenea Filip I al Principatelor Unite. În cele din urmă a aflat şi prinţul belgian că era domnitor al unei ţări din zona balcanică. Locotenenţa domnească i-a trimis o depeşă, prin care-l informau pe principele belgian de faptul că era domn al Principatelor Române Unite.
Abia peste o lună, românii au primit răspunsul. Principele de Flandra refuza onoarea, prin ministrul de externe al Belgiei, care a trimis o notă diplomatică. Napoleon al III lea, un simpatizant de altfel al lui Cuza, l-ar fi convins pe Filip să refuze tronul. Situaţia era cu adevărat disperată, dar exista şi un plan de rezervă. Cel care se va dovedi providenţial. ”Încercând să evite eventualele înţelegeri secrete la nivelul democraţiei europene, pe seama Principatelor, autorităţile române s-au oprit asupra candidaturii Prinţului Carol de Hohenzollern Sigmaringen, ce era înrudit atât cu familia regală prusiană, cât şi cu familia imperială franceză”, se precizează în lucrarea ”Istorie şi Societate”, volumul II. A fost organizat un plebiscit iar românii l-au votat în unanimitate pe Carol de Hohenzollern. Era militar de carieră, nu înalt, dar bine legat şi impunător.
La aceea dată, avea 27 de ani, era născut în Principatul Hohenzollern-Sigmaringen şi era cel de-al doilea fiu al prinţului prusac Karl Anton. A urmat cariera militară, pornind de jos ca şi cadet, ajungând rând pe rând sublocotenent de dragoni, locotenent secund de artilerie, ajungând în 1866 la gradul de căpitan în armata prusacă. S-a înrolat volunat în armată şi la 1864 participase la cel de-al doilea război al Schleswigului, remarcându-se în cadrul unor asalturi de fortificaţie. Prinţul german dorit de români a acceptat pe loc. Începutul domniei lui Carol I nu a fost uşor, într-o ţară cu apucături şi moravuri orientalo-balcanice, cu un sentiment preponderent filo-francez şi cu susţinători încă ai fostului domnitor.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
