Cele mai strălucite victorii româneşti medievale. Voievodul român care a bătut toate superputerile din regiune

Ştefan cel Mare în bătălia de la Baia FOTO jurnaldebucovina.com

Istoria medievală a românilor a fost marcată de războaie civile, dar şi de o lungă perioadă de control otoman. Cu toate acestea, un voievod român  a reuşit să învingă în război toate marile puteri ale vremii care au încercat să-i atace principatul, asigurându-i cea mai mare perioadă de prosperitate.

În evul mediu, Principatele Române au fost state marginale care încercau să supravieţuiască între super-puteri ale vremii. Situaţia a fost complicată de lungile perioade de război civil între diverşii pretendenţi la tron, susţinuţi de partidele boiereşti interesate de slăbirea instituţiei Domniei, tocmai pentru a conduce ţara după bunul plac. 

Războaiele dintre pretendenţi şi totodată între marile familii boiereşti au aruncat ţara în haos şi au slăbit-o în faţa statelor expansioniste. Din dorinţa de a ajunge la putere, numeroşi pretendenţi au închinat cu bună ştiinţă ţara, în special turcilor. Alţii au căutat sprijinul ungurilor sau polonezilor. 

Cu toate acestea, pe tronul Ţării Româneşti sau al Moldovei s-au ridicat principii puternici care au reuşit măcar în timpul domniei lor să asigure integritatea teritorială şi să dezvolte economic principatele. Unul dintre aceştia a reuşit performanţă să învingă în luptă toate marile puteri vecine şi pe deasupra să se bucure şi de o domnie îndelungată şi prosperă.  

Ştefan al III-lea, un voievod crescut în focul războiului

Ştefan al III-lea Muşat a rămas în istorie drept Ştefan cel Mare. Şi pe bună dreptate. A fost unul dintre cei mai pricepuţi voievozi din istoria românilor. A domnit aproape o jumătate de secol, din 1457 până în 1504. Era copilul lui Bogdan al II-lea şi nepotul, după tată al lui Alexandru cel Bun, un voievod care a adus prosperitate şi prestigiu Moldovei. 

Ştefan s-a născut cel mai probabil în anul 1433, în zona Borzeştiului, pe domeniile bunicilor săi materni. Copilăria lui Ştefan a fost marcată de vremuri tulburi. După moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost aruncată în focurile războaielor civile, de numeroşii pretendenţi. În plus, cei care doreau tronul aduceau în sprijin fie mercenari, fie armate ale statelor puternice din jur, transformând ţara într-un adevărat câmp de luptă şi jaf. 

Tatăl său l-a alungat, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, pe Alexandru al II-lea. La rândul său, Bogdan al II-lea, părintele lui Ştefan a fost ucis de fratele său, Petru Aron. La o vârstă destul de fragedă, Ştefan cel Mare şi-a văzut tatăl decapitat de mercenarii lui Petru Aron, la Răuseni, acolo unde venise la o nuntă. 

Ştefan a scăpat cu viaţă şi a umblat în pribegie. S-a întors cu sprijin muntenesc şi l-a alungat pe unchiul său de pe tron în anul 1457. Avea numai 24 de ani şi în acel moment deschidea cea mai glorioasă perioadă din istoria Moldovei. A stăpânit un teritoriu întins şi a asigurat prosperitate principatului, reuşind să dezvolte târgurile şi să asigure, temporar, deschiderea Moldovei la Marea Neagră. 

Totodată, a întărit instituţia domniei reuşind să ţină în frâu interesele clanurilor boiereşti. Ştefan cel Mare a reuşit să creeze şi armată puternică dar şi un sistem defensiv bine organizat. Acest lucru i-a permis să înfrângă toate marile puteri vecine care au încercat să invadeze Moldova.

Regele Ungariei trimis înapoi acasă pe o targă

Una dintre cele mai mari puteri statale care se învecinau cu Moldova, prin Transilvania, era Regatul Ungariei. Acest stat construit pe principii medievale occidentale era cel mai puternic scut anti-otoman la porţile Europei. Regii săi, după o dinastie de origine maghiară, au provenit, începând cu secolul al XIV-lea, fie din familii renumite din Franţa, fie din Sfântul Imperiu Romano-German. 

Contemporan cu Ştefan cel Mare, era rege al Ungariei Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara cu Elisabeta Szilagy.  Între regele Ungariei şi principele Moldovei au început să apară animozităţi încă din anul 1459, atunci când Ştefan cel Mare s-a îndreptat diplomatic către Polonia, depunând, la Overchelăuţi, jurământ de vasalitate faţă de regele Cazimir al IV-lea Jagello. 

Mai mult decât atât, lucrurile s-au complicat şi mai mult după 1460, atunci când Ştefan cel Mare, în urmărirea unchiului său Petru Aron, a întreprins mai multe incursiuni la vest de Carpaţi, în aşezările săteşti care-l adăpostea pe fugar. Momentul care a umplut însă paharul răbdării lui Matei Corvin a fost atacul lui Ştefan asupra cetăţii Chilia, cetate cu garnizoană maghiară, cucerită de moldoveni în 1465. 

În anul 1467, după ce în prealabil voievodul moldovean a sprijinit o revoltă a nobilimii transilvane, regele Ungariei a pornit împotriva Moldovei, decis să-l înlăture pe Ştefan şi să pună un domn supus lui.

Specialiştii spun că Matei Corvin a reuşit să mobilieze 25.000 de oameni, bine echipaţi şi bine pregătiţi. În plus beneficia de numeroase piese de artilerie. Matei Corvin spera să ajungă rapid la Suceava, să asedieze cetatea şi să-l prindă pe Ştefan. Mai ales că regele Ungariei a invadat rapid Moldova, tocmai pentru a-l surprinde pe Ştefan. 

Acesta din urmă a reuşit să mobilizeze 12.000 de oameni, cel mai probabil o elită a armatei moldoveneşti. În plină iarnă, trupele ungureşti au pătruns în Moldova. Voievodul moldovean a blocat trecătorile şi a hărţuit în permanenţă armata ungurească. După ce tratativele din jurul Romanului au eşuat, Ştefan cel Mare a hotărât să atace decisiv, pentru a evita un asediu asupra Sucevei. 

Şi asta în condiţiile în care armata lui Matei Corvin ajunsese la Baia, un târg cu o importantă populaţie catolică şi săsească. În timpul nopţii, probabil cu un grup de soldaţi de elită, Ştefan a dat foc târgului şi a atacat prin surprindere. Au urmat lupte de stradă şi înceştări corp la corp, o specialitate a moldovenilor. În plus, arcaşii aşezaţi în poziţii strategice făceau ravagii. Armata maghiară a avut pierderi uriaşe, inclusiv regele Matei părăsing în grabă Baia, pe o targă, după ce încasase trei săgeţi. 

„În noaptea de 15 decembrie a năvălit peste unguri, ţinând lupta amestecată până în revărsatul zorilor, iar mulţi unguri căzând. Craiul Matiaş, rănit în trei locuri, dar nu mortal, ca să nu cadă în mâinile românilor, a fost scos din locul bătăliei”, preciza Jan Dlugosz, un cronicar polonez. 

Se spune că ungurii au pierdut câteva mii de oameni şi s-au retras în grabă în Transilvania, prin trecători, hăituiţi de cavaleria uşoară moldovenească. Ungurii nu au mai încercat niciodată să invadeze în timpul domniei lui Ştefan, ba chiar Matei Corvin a avut relaţii bune, ulterior, cu voievodul moldovean.  

„Campionul lui Hristos” contra uraganului otoman

O altă putere formidabilă care se apropia de hotarele Moldovei era Imperiul Otoman. Petru Aron a fost primul domnitor moldovean care a început să dea tribut turcilor. Otomanii, profitând de luptele pentru tron din Ţara Românească, controlau Valahia şi puteau ajunge uşor în Moldova. Ştefan cel Mare a intrat în conflict cu turcii atunci când a refuzat să le mai plătească tributul. În plus, voievodul moldovean se implicase prea mult şi prea supărător, pentru otomani, în Ţara Românească, acolo unde, cu arma în mână, schimba voievozii închinaţi turcilor. 

În plus, Ştefan refuzase să cedeze, aşa cum ceruse sultanul, cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. La sfârşitul anului 1474, Mahomed al-II lea, cuceritorul Constantinopolului, decide să trimită în Moldova o expediţie de pedepsire, prin care Ştefan să fie înlocuit cu un domnitor supus Porţii. 

Unele izvoare spun că aproximativ 100.000-120.000 de soldaţi otomani au fost trimişi, sub comanda lui Soliman Hadâmbul, beilerbeiul Rumeliei, către Moldova. Armata otomană trece Dunărea şi mai apoi străbate Ţara Românească. Voievodul muntean, supus turcilor, trimite şi el, alături de armata otomană, 17.000 de soldaţi munteni. 

Ştefan cel Mare a mobilizat între 40.000 şi 60.000 de oşteni moldoveni, plus  5.000 de secui, 1.800 de unguri, 2.000 de polonezi şi un corp de oaste lituanian. Deşi Ştefan ceruse ajutorul statelor creştine, doar atâta a primit. Pentru a face faţă unei armate numeroase şi bine pregătite, precum cea otomană, Ştefan a ales tactica pământului pârjolit. A otrăvit fântânile şi a distrus toate sursele de hrană din calea otomanilor. 

Înaintarea turcilor a fost greoaie, hărţuiţi în permanenţă de trupele uşoare moldoveneşti. Ştefan a decis să-i aştepte pe turci la Podul Înalt, la Vasului, un teren mlăştinos de la vărsarea râului Râcova. Pe înălţimile împădurite din jur, Ştefan a dispus numeroase trupe, inclusiv mulţi arcaşi. Turcii, înfometaţi şi obosiţi, înaintau prin ceaţa deasă de pe Valea Bârladului când au fost loviţi rapid şi puternic de armata moldoveană. Împotmolită în mlaştină, uriaşa armată otomană a fost victimă sigură.

Loviţi dintr-o parte de cavaleria de elită moldovenească condusă personal de Ştefan, iar din cealaltă de temuta infanterie răzeşească, otomanii au cedat, prinşi ca în cleşte. Inclusiv temuţii ieniceri otomani au fost pur şi simplu măcelăriţi în mlaştinile de la Vaslui. Cei care au reuşit să scape au fost urmăriţi şi ucişi pe unde erau prinşi de cavaleria moldovenească. 

„Foarte puţini turci şi-au găsit mântuirea prin fugă, căci chiar şi aceia care au fugit şi au ajuns la Dunăre au fost ucişi acolo de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi de valuri. Aproape toţi prizonierii turci, afară de cei mai de frunte, au fost traşi în ţeapă. Cadavrele celor ucişi le-a ars, iar câteva grămezi cu oasele lor se văd până astăzi şi sunt mărturie veşnică a unei victorii atât de însemnate”, scria cronicarul polonez Jan Dlugosz. 

Pentru otomani a fost un dezastru, mai ales din punct de vedere al prestigiului militar. „Acel afurisit, venind pe neaşteptate şi hărţuind oastea turcească, i-a atacat pe când aceştia umblau ca nişte străini cu ochii legaţi. Mulţi musulmani au murit ca nişte martiri şi mulţi dintre ei au fost prinşi”, preciza cronicarul otoman Nesri. 

Se spune că însăşi mama sultanului ar precizat că niciodată o oaste turcească nu ar mai fi suferit o astfel de înfrângere. Ştefan a fost numit, după această victorie, de papa Sixtus al VI-lea, „Campion al lui Hristos”. 

Pădurea prăvălită peste duşmani

Aproape de sfârşitul domniei, Ştefan cel Mare va înfrunta şi cel de-a treia mare super-putere a vremii. Este vorba despre Regatul Poloniei. Încă din 1489, după ce polonezii, al căror vasal era domnul Moldovei, recunoşteau stăpânirea otomană asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, relaţiile dintre cele două state s-au răcit. Pe tronul Poloniei, din 1492, urcă Ioan Albert, fiul lui Casimir al IV-lea, un rege tânăr şi ambiţios. 

Relaţiile cu Ştefan era destul de încordate, mai ales că principele Moldovei refuzase să-l susţină pe Ioan Albert, ca pretendent la tronul Ungariei. Mai mult decât atât, domnul Moldovei încheie alianţe anti-polone şi ocupă Pocuţia şi Podolia. Regele Ioan Albert a pus gând rău Moldovei încă din 1494 şi dorea să pună pe tronul acestui principat pe fratele său mai mic, Sigismund.

Abia în 1497 se iveşte însă prilejul. Sub pretextul unei campanii anti-otomane îndreptată către cetatea Chilia şi Cetatea Albă, Ioan Albert pătrunde în Moldova cu 80.000 de soldaţi, inclusiv cavaleri greu înarmaţi. Ioan Albert îşi modifică rapid traseul şi se îndreaptă direct către Suceava, începând asediul capitalei Moldovei. 

Suceava rezistă asediului timp de trei săptămâni, sub comanda lui Luca Arbore, Marele Portar al Sucevei. Suficient timp cât Ştefan cel Mare să adune o armată puternică, la care s-au alăturat 12.000 de soldaţi unguri, cavalerie muntenească trimisă de Radu cel Mare, dar şi un contingent otoman. 

Polonezii se trezesc înconjuraţi de moldoveni, în faţa Sucevei. Prin medierea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea,  fratele lui Ioan Albert, Ştefan cel Mare acceptă un armistiţiu cu regele Poloniei, cu condiţia ca armata poloneză să se retragă pe acelaşi traseu pe care venise. 

Ioan Albert se retrage, dar preferă o variantă mai scurtă, către Cernăuţi. Profitând de acestă abatere, Ştefan îşi trimite luptătorii pe urmele polonezilor.  Pe 26 octombrie 1497, armata poloneză este prinsă într-o capcană întinsă de oastea moldovenească în Codrii Cosminului. 

Aşa cum arată cronicile, moldovenii prăvălesc arborii tăiaţi cât trebuie, peste armata poloneză. Urmează apoi un măcel cumplit. Conform Letopiseţului de la Novgorod, polonezii au pierdut peste 4.000 de oameni. La fel cum a procedat cu ungurii şi cu turcii, Ştefan a hărţuit armata poloneză până la graniţă. În plus, ca represalii, armata moldovenească a invadat Polonia şi a asediat mai multe cetăţi. 

Regele Ioan Albert a cerut pace, tratatul fiind semnat la Cracovia şi Hârlău în 1499. În cei 45 de ani de domnie, Ştefan cel Mare a reuşit să învingă în bătălii răsunătoare, cele mai importante puteri militare şi poltice din zonă. Inclusiv pe tătari a reuşit să-i învingă în bătălia de la Lipnic. 

Vă recomandăm să citiţi şi:

S-au împlinit 604 ani de la moartea lui Mircea cel Bătrân, domnitorul care a creat prima Capitală a Ţării Româneşti

Voievozi din subsolul istoriei naţionale şi poreclele lor bizare. Cine au fost Haidăul, Înecatul sau Prostul