Cele mai războinice popoare din istorie. Oamenii care şi-au dedicat întreaga existenţă luptei
0De-a lungul istoriei, au existat societăţi dedicate total războiului. În interiorul acestora s-au format caste ale luptătorilor de elită. Întreaga lor viaţă era legată, încă din copilărie, de calea războiului, trăind fie întreţinuţi de restul societăţii, fie exclusiv din pradă. Toţi aceşti războinici de elită au ajuns legende ale istoriei militare.
Războiul a fost una dintre ocupaţiile principale ale umanităţii de-a lungul istoriei. Unele societăţi şi-au dedicat întreaga existenţă războiului. Unele au căpuşat efectiv populaţii de agricultorii, pentru a-şi întreţine războinicii. Aceste comunităţi războinice au dat naştere unor grupuri de luptători de elită intraţi deja în legendă.
Ţara în care ori mureai, ori deveneai războinic
Unii dintre cei mai cunoscuţi războinici ai antichităţii au fost spartanii. Aceştia au rămas faimoşi de-a lungul mileniilor şi continuă să fascineze şi astăzi. Ei au fost produsul unei societăţi militariste unde numai războinicul conta cu adevărat. Practic era o ţară a stăpânilor de sclavi, unde elita se ocupa doar cu războiul, iar restul, o armată de sclavi sau oameni fără prea multe drepturi, o întreţinea. Cetatea Sparta a fost întemeiată, cel mai probabil, în secolul al IX-lea î HR, pe malurile râului Eurotas, Peninsula Pelopones, de către triburile dorienilor. Aceştia erau neamuri războinice venite, cel mai probabil, din zona balcanică a Epirului către sudul Peloponesului în ”veacul întunecat” din epoca bronzului, atunci când civilizaţia miceniană se prăbuşea.
Spartanii erau o elită războinică din triburile doriene ale lacedemonienilor care au reuşit să înrobească toată populaţia locală din regiune. Era un stat militarist sub forma unei monarhii ereditare. Cetatea era condusă de doi regi ajutaţi de un sfat al bătrânilor, dar şi de cinci efori. Orice decizie era luată prin consultarea adunării poporului. La Sparta, poporul era doar un grup de războinici de elită care controlau cu mână de fier o mare de sclavi. Practic, spartanii se ocupau doar cu războiul în timp ce sclavii, numiţi hiloţi, munceau pentru ei. Sclavii erau trataţi inuman şi erau folosiţi şi pentru antrenamentul tinerilor războinici. Pe lângă aceştia, mai trăia şi o pătură de străini fără drepturi care erau meşteşugari şi negustori. Spartanii ori deveneau războinici, ori mureau. Soarta lor era decisă de la naştere. Bebeluşul care nu era perfect construit pentru a servi în război era aruncat, de la naştere, de pe vârful muntelui Taiget. Cei apţi erau duşi de la vârsta de 7 ani în tabere militare, fiind practic luaţi din sânul familiei şi transformaţi în războinici. Antrenamentul era extrem. Tinerii învăţau cum să ucidă eficient, cum să supravieţuiască în teritoriul inamic, inclusiv prin furt şi jaf dar şi cum să îndure frigul, durerea, foamea.
Erau antrenaţi zilnic din punct de vedere fizic, mental şi, totodată, învăţaţi cum să mânuiască armele la perfecţie. La vârsta de 12 ani, antrenamentul devenea şi mai dur pentru tinerii învăţăcei. Erau lăsaţi să meargă în picioarele goale, aproape goi şi puşi să doarmă direct pe podea. Erau raşi în cap şi de multe ori umiliţi pentru a le întări caracterul. Erau transformaţi în adevărate maşini de luptă şi erau învăţaţi să ucidă într-un soi de vânători de oameni, încă de la 12 ani. Erau educaţi într-o disciplină severă a onoarei şi a loialităţii faţă de armată, camarazi şi stat. Trebuiau să îndeplinească ordinele fără să crâcnească şi să îndure până la moarte. Retragerea era o ruşine de neîndurat pentru un spartan. Aşa cum arată o veche maximă spartană, războinicul trebuia să se întoarcă ”ori cu scut, ori pe scut”. Adică ori învingător, ori mort. De la 20 de ani, deveneau războinici şi serveau în armata spartană până la 60 de ani. Lupta în formaţie strânsă, numită falangă, dar erau capabili să lupte şi individual cu o eficienţă de invidiat. Spartanii au dominat lumea greacă, pe câmpul de luptă. Totodată, au rămas în legendă după ce Leonidas, regele lor, împreună cu 300 de războinici, a ţinut piept unei armate persane de câteva zeci de mii, fiind învins doar prin trădare.
Bărbaţii care trăiau doar pentru război
O altă societate eminamente războinică s-a dezvoltat în insulele Pacificului. Este vorba despre triburile maori, cei care au ajuns să locuiască în Noua Zeelandă începând cu secolul al XIV-lea. Maori sunt neamuri polineziene care au migrat pe ocean până în Noua Zeelandă. Maori veneau din estul Polineziei, o multitudine de insule, peste 1.000 care formează un arhipelag în apele Pacificului. Erau pescari, culegători şi vânători care au plecat către noi teritorii în secolul al XIV-lea. Motivele acestei migraţii masive din Polinezia către Noua Zeelandă, Tonga sau Samoa nu sunt foarte bine cunoscute. Sunt emise însă numeroase ipoteze. Una dintre acestea vorbeşte despre un imperiu polinezian numit Tu'i Tonga care la finele secolului al XIII-lea atinsese apogeul său.
Suprapopularea şi războaiele dese pentru resurse au dus la migraţia unor mase mari de populaţie către noi teritorii. Odată stabiliţi în Noua Zeelandă, maori au populat insula şi au împărţit-o în zone de influenţă specifice fiecărui trib. Timp de un secol, în Noua Zeelandă, triburile maori au locuit în sate fără fortificaţii, realizând obiecte din ceramică interesante dar şi bijuterii frumoase. Lipsa armelor şi a fortificaţiilor i-a făcut pe specialişti să tragă concluzia că a fost o perioadă de pace, iar triburie maori nu dezvoltaseră tradiţii războinice. Nici nu ar fi avut de ce. Hrana era din belşug, iar teritoriul era vast. Maori se hrăneau în special cu păsări moa, care nu zburau, ci doar alergau, fiind asemănătoare struţilor sau păsărilor emu. Creşteau doar în Noua Zeelandă. Începând cu anul 1450 totul s-a schimbat. Specialiştii spun că din cauza factorilor de mediu care s-au înăsprit, dispariţia păsărilor moa şi erupţia unui vulcan, triburile maori au devenit societăţi dedicate total războiului. Aproape toţi bărbaţi maori ajungeau războinici, iar ocupaţia lor principală era lupta pentru teritoriu şi resurse. Fiecare războinic dorea să ucidă cât mai mulţi duşmani. Doar aşa putea primi ”mana” onoare, putere de la strămoşi sau forţa duşmanului ucis. Războiul era un ciclu neîntrerupt pentru maori. Un trib înfrânt se pregătea imediat de război pentru a-şi recăpăta onoarea şi tot aşa. Din cauza războaielor neîntrerupte, maori locuiau în sate fortificate, pe vârfuri de deal, în zone muntoase sau pe promotorii înconjurate de apă. Aceste aşezări fortificate tribale se numeau Pa. Aceşti războinici urmau un calendar precis al războiului, care se repeta în fiecare an, din generaţie în generaţie. Războaiele erau purtate urmând un cod strict. Erau fie ambuscade, fie bătălii în câmp deschis, unde triburile combatante stabileau clar regulile. Nu mai puţin de jumătate de an, aceşti războinici se masacrau în conflicte tribale. Propriu-zis perioada de război era din luna noiembrie până în luna aprilie. Cealaltă jumătate de an războinicii o petreceau adunând resurse şi antrenându-se pentru o nouă perioadă de război. De mici, băieţii şi de multe ori şi fetele se antrenau pentru a intra în luptă.
Foloseau beţe lungi pentru a exersa lupta cu lancea, arme învelite în material textile pentru a exersa lupta corp la corp. Totodată încă din fragedă copilărie erau învăţaţi să lupte corp la corp cu mâinile goale, cu tehnici asemănătoare luptelor greco-romane, să lupte cu pumnii, să arunce pietre sau să alerge. Totodată, petreceau mult timp pentru antrenarea încheieturilor mâinii, tocmai pentru a spori eficienţa armelor de tip ghioagelor folosite pe scară largă de maori. De multe ori disputele între cele două grupuri de războinice erau hotărâte de lupte dintre cei mai buni războinici. De multe ori, războinicii maori îşi atacau rivalii prin surprindere. Atacau întotdeauna la ivirea zorilor, atunci când adversarii abia se trezeau din somn sau încă dormeau. Orice metodă era considerată onorabilă atâta timp cât adversarul era anihilat. De multe ori simulau întâlniri paşnice, ca în mijlocul petrcerii să-şi atace rivalii şi să-i ucidă.
Foloseau deghizarea şi orice metodă de guerrilă. Tocmai de aceea un proverb maori spunea că ”Păsările pot să stea să cânte în pace, dar bărbaţii mereu vor dormi cu teama în suflet şi frica de atacul rivalului”. Atacau cu sălbăticie şi ucideau totul în cale. Preferau să ucidă toţi bărbaţii, tocmai pentru a se asigura că nu are cine să se răzbune. Femeile erau luate ca pradă de război. Maori erau maeştrii ai războiului de guerrilă. Ca practică războinică, maorii îşi mâncau adversarii cei mai puternici. De altfel în cântecele lor războinice, maori ameninţă pe orice rival ”Te voi ucide şi apoi te voi mânca”. Prin consumarea ritualică a inamicului ucis, războinicul maori câştiga o mare cantitate de mana, luată de la defunct. De altfel, cea mai mare umilinţă la care putea fi supus un adversar era consumarea cadavrului acestuia şi mai apoi eliminarea resturilor acestuia prin fecale. Mai mult decât atât, războinicii maori colecţionau capetele inamicilor ucişi şi îşi tatuau tot trupul cu însemne ritualice, magico-religioase.
Călăreţii care au terorizat două continente
Una dintre cele mai războinice societăţi din istorie a fost cea hunică. Din goana calului au trecut prin foc şi sabie Asia şi Europa în primele secole ale erei creştine. În special sub stăpânirea marelui lor rege Attila, hunii au ajuns una dintre cele mai de temut puteri barbare din lume. Viaţa hunilor era legată total de drumul războiului. De altfel, aşa au reuşit să supravieţuiască, ei şi turmele lor de vite şi cai. Originea hunilor este puţin cunoscută existând mai multe supoziţii. Istoricii moderni cred că ei se trag din neamurile Xiong Nu, nişte triburi din nordul Chinei, călăreţi războinici care atacau China şi împotriva cărora a fost ridicat Marele Zid Chinezesc. Alţi specialişti spun că de fapt hunii erau turcici. Sunt şi opinii care le stabilesc locul de origine în vechea Coree, pe baza unor statute de călăreţi nomazi orginari din aceea zonă. ”Una dintre ipoezele cele mai plauzibile se dovedeşte a fi de origine coreeană, din timpuri imemoriale. O suprapopulare a putut antrena o plecare masivă spre nordul Chinei, înaintarea implicând exoduri ale unor ramuri atât spre vestu manciurian, cât şi spre nordul Tibetului până la Pamir.”, scrie Maurice Bouvier Ajam în lucrarea sa ”Attila, Biciul lui Dumnezeu”.
Descoperirile arheologice au arătat însă că războinici huni veniţi în Europa, aveau origini diverse, cu un amestec de populaţii turcice şi mongoloide. Cert este că hunii au venit din stepele Asiei, au format o uniune tribală puternică şi au atacat cu ferocitate toate populaţiile care le stăteau în cale. Întâi în Caucaz, apoi la nordul Mării Negre, peste teritoriul actual al României, în Balcani şi s-au oprit tocmai în apropirea Austriei de astăzi, pe malurile Dunării. Cel mai probabil au plecat în această uriaş raid către Europa din cauza suprapopulării, a schimbărilor climatice dar şi a măsurilor de apărare eficiente, împotriva lor, luate de dinastia chineză Han. La sfârşitul secolului al IV lea hunii erau deja în centrul Europei făcând ravagii în tot Imperiul Roman, atât în răsărit către Constantinopole cât şi în vest până în Franţa, Italia, Germania, Austria având ca centru al puterii stepele din Ungaria de astăzi. Impactul războinicilor huni a fost unul devastator. Aproape nicio armată antică nu le-a putut stat împotrivă. Erau o societate care pregătea băieţii, încă din copilărie pentru războiul călare. Orice hun era capabil să mâne turme şi să poarte război. Copiii, în mare partea aveau capul deformat ritualic şi totodată aveau obrajii crestaţi, din copilărie, pentru a părea mai fioroşi. Încă nu ştiau să meargă atunci când erau puşi în şeaua calului. Din copilărie învăţau să mânuiască arcul din goana calului, cum să folosească spada şi lancea.
Ammianus Marcellinus, un general roman îi descrie ca pe nişte fiinţe monstruoase dar deosebit de eficiente în luptă. ”Hunii depăşesc în ferocitate şi barbarie tot ce spoate imagina mai sălbatic. Trupul lor îndesat, cu braţe enorme şi un cap nemăsurat de mare, le dă o înfăţişarea monstruoasă. Aceste fiinţe trăiesc ca nişte animale. Viaţa lor este atât de primitivă, încât nu cunosc nici condimentele, nici focul: mănâncă rădăcinile plantelor sălbatice, carne crudă pe care o încălzesc între fese şi spinarea cailor. Nu mânuiesc plugul(...) Turmele îi urmează în migraţii, vitele trag căruţe unde trăieşte familia lor: acolo femele ţes şi cos, fac dragoste cu soţii lor, nasc şi îşi cresc copii până la pubertate. (...) Brăzdează adânc cu fierul obrajii copiilor lor imediat după naştere(...) Îmbrăcămintea lor constă dintr-o tunică de in şi o cazacă din piei de şobolani sălbatici, cusute laoaltă; tunica e închisă la culoare şi putrezeşte pe trupul lor(...) Pe cal îşi petrec ei viaţa, îşi ţin adunările, fac schimburi,beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm aplecaţi pe grumazul animalului lor de călărie”, scria autorul latin.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
