Cum era pedepsit abandonul şcolar în Transilvania habsburgică: amenzi crunte pentru părinţi şi „lista lenevirilor“ citită duminical la biserică
0
Dacă acum abandonul şcolar este „taxat” prin tăierea alocaţiei şi a ajutoarelor sociale, la mijlocul secolului al XIX-lea abaterea era sancţionată prin amendă. Legea învăţământului prevedea obligaţia părinţilor de a-şi trimite copiii la şcoală.
Educaţia a fost legiferată în Transilvania abia în urmă cu 150 de ani, în perioada habsburgică. Potrivit legii învăţământului din 1868, învăţământul primar era împărţit în două etape: cursuri de ficare zi urmate de elevii din clasele I-VI, la care erau obligaţi să meargă copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani, şi cursuri repetiţionale sau de duminică, cu durata de trei ani, pe care erau obligaţi să le urmeze tinerii cu vârste cuprinse între 12 şi 15 ani.
Legea învăţământului de acum 150 de ani îi obliga pe părinţi să îşi trimită copiii la şcoală. Dacă refuzau să facă asta, indiferent de motive, aceştia erau amendaţi cu diverse sume de bani, în funcţie de antecedente.
Raportarea absenţelor revenea senatului fiecărei şcoli la primăria comunală, care trebuia să aplice amenzile în conformitate cu legea.
Potrivit lui Iosif Uilăcan, care a şi publicat în Revista Bistriţei un studiu cu privire la şcolile confesionale româneşti din perioada 1876-1918, se putea merge până la confiscarea şi vinderea la licitaţie a unor bunuri, dacă amenzile nu erau achitate.
Pedeapsa cu amenda nu era însă singura aplicată de conducerea şcolii. Duminica, preoţii citeau în cadrul slujbei „lista lenevirilor şcolare”, comunicată de către dascăli.
Parte din şcoli erau organizate şi susţinute de stat, iar parte erau confesionale, fiind conduse de către biserici. Susţinerea materială a şcolilor confesionale revenea enoriaşilor, care erau obligaţi la plata unui impozit şcolar echivalent cu 5% din venituri în unele zone şi o plată pentru fiecare copil din şcoală în alte zone.
Sărăcia şi situaţia sanitară, printre cauzele abandonului şcolar acum 150 de ani
„Principala cauză a abandonului şcolar şi frecvenţei mediocre a constituit-o situaţia materială precară a majorităţii locuitorilor români din comitat. Copilăria se termina atunci când copilul putea fi folosit chiar cu rezultate modeste în agricultură, creşterea animalelor sau alt domeniu. Pentru fete, depăşirea vârstei de 15-17 ani şi a nu fi măritate constituia un motiv de ruşine. Cei care erau privaţi în primul rând de lumina învăţământului erau cei cu dizabilităţi fizice sau psihice, precum şi cei foarte săraci”, explică Iosif Uilăcan.
O altă cauză majoră a absenteismului o constituia situaţia sanitară. Desele epidemii făceau ravagii în rândul unei populaţii şcolare care nu avea altă protecţie decât imunitatea naturală.
De asemenea, copiii nici nu erau atraşi de şcoală, din cauza unor dascăli care nu mereu aveau „chemare” şi care obişnuiau să-şi pedepsească elevii folosind violenţa. În urmă cu 150 de ani, elevii neascultători erau disciplinaţi cu pedepse precum: constrângerea de a sta cu genunchii pe boabe de porumb, trasul de urechi şi lovirea cu liniarul peste palmă sau degete.
Nici condiţiile în care se învăţa nu erau propice, nici măcar pentru acele vremuri. Acest lucru este scos în evidenţă de o scrisoare trimisă în 1892 de către învăţătorul din Mureşenii Bârgăului vicarului, în care spune: „Numita şcoală nu corespunde deloc nici principiilor pedagogice, nici sanitare în starea de prezent pentr că: nu e curăţită nici de trei ani, fereştile mai toate sunt sparte, uşa e de tot rea, nu are zar corespunzător. Băncile puţine la suma elevilor, sunt foarte rele, fiind prea înalte şi largi. Rechizitele de învăţământ cu totul lipsesc de la cel mai mic până la cel mai mare”.
Se încarcă comentariile...
