Cât de profitabilă mai este „meseria“ de meşter popular. Povestea păstrătorilor celebrelor tradiţii din Maramureş
0Meşterii populari din Maramureş sunt cunoscuţi în ţară şi, mulţi dintre ei, în străinătate, datorită produselor pe care le fac după ”reţete” vechi, de când lumea şi pe care le lucrează manual. Fără intervenţia vreunei maşinării, meşterii fac diferite obiecte ornamentale sau de uz practic, folosind doar cunoştinţele pe care le-au moşenit din generaţie în generaţie.
Generaţiile următoare vor păstra mult mai puţine dintre aceste meserii, pentru că din ce în ce mai puţini tineri vor să le practice. Asta în ciuda faptului că, alături de agroturism, sunt considerate o ”gură de oxigen” pentru economia judeţului, după ce autorităţile au înţeles că ”Maramureş” este un brand care poate aduce venituri.
Mai mulţi meşteri care practică diferite meserii din bătrâni se plâng că nu au cu lăsa mai departe ceea ce au învăţat ei. Alţii spun că, deşi şi-au învăţat urmaşii, aceştia au preferat să plece în alte ţări. Din patru meşteri întrebaţi, doar unul singur are certitudinea că meşteşugul va fi transmis generaţie următoare.
Lăsând de-o parte meşteşugul în lemn, care, în Ţara Maramureşului are un statut aparte şi cu siguranţă are şi viitor, ceilalţi se află, mjoitatea, în această situaţie.
Georghe Roman, din satul maramureşean Bârsana, face opinci de când se ştie, iar dacă în trecut, comenzile veneau de la săteni, astăzi, cele mai multe sunt pentru târguri ori evenimente ale artiştilor din folclor. Nu îşi aminteşte când a făcut prima pereche de opinci, dar tot ce ştie e că nu ar purta niciodată altă încălţăminte. ”De peste 40 de ani mă ocup de asta, dar între timp s-au mai lăsat de ele (nu s-au mai purtat, n.r.). Acuma văd că au început iar să ceară de o vreme încoace”, relatează el. Omul nu a renunţat niciodată la portul popular, care nu este complet fără opinci, spune el. În cei peste 40 de ani de când se ocupă de confecţionarea încălţămintei arhaice, a făcut mii de opinci, pe care le-a vândut ori făcut cadou peste tot în lume.
”Am şi în America. A venit o familie din Sălaj, care avea băiatul în America şi se căsătorea şi a făcut nunta în costum naţional, ţărănesc. Şi a venit şi a stat lângă mine până i-am făcut o pereche de opinci şi le-a dus în America, că o fo’ mire”, poveste meşterul. ”Şi prin Polonia şi Italia şi într-o mulţime de state. Au tot venit să-mi ceară să le fac, pentru că e un port foarte frumos. Avem un port deosebit. Am făcut şi pentru cineva din Franţa, pentru că sunt duşi, mulţi prin lume, se căsătoresc acolo şi vor să se îmbrace în costume populare”, mai relatează el. Din păcate, deşi e o meserie pe care o îndrăgeşte, el spune că nu va avea cine să ducă mai departe meşteşugul confecţionării opincilor, pentru că nu mai vrea nimeni să înveţe. De asemenea, meşterii opincari sunt tot mai puţini în satele maramureşene.
Ţesutul, tradiţie dusă mai departe de generaţii întregi
Maria Zapca este cunoscută pentru meşteşugul pe care îl duce, şi ea, mai departe, acela de a ţese în război. La fel ca multe alte femei din generaţiile trecute, ea a învăţat de la mama ei să ţeasă, încă de când era foarte mică. Pasiunea pentru acest meşteşug se pare că a urmărit-o toată viaţa, pentru că, deşi viaţa i-a permis să nu se mai ocupe de acest meşteşug, ea a înţeles repede că e o tradiţie mult prea valoroasă pentru a o lăsa să se piardă.
Războiul de ţesut i-a fost jucăria preferată în copilărie şi a învăţat aproape peste voia mamei sale, care şi-ar fi dorit să aştepte să crească mai mare pentru a putea învăţa să mânuiască suveica. ”Io pot să spun că mă dedic total pentru aşa ceva. Nu pot să spun că stau la război mai mult iarna sau vara, dar e drept că iarna se lucrează mai mult pentru că nu-ţi mai ia timp mersul la câmp - că n-aş putea să trăiesc să nu lucru un pic la câmp. Dar nu lucru atâta cât înainte, c-am dat fetii terenurile şi eu mai mult mă ocup de meşteşug. Da’, tăt, pântu’ noi măcar, cât să nu merem a cumpăra, tăt’ lucrăm şi la câmp”, explică ea într-un dialect tipic satului Săpânţa.
Maria Zapca speră ca meşteşugul pe care îl practică cu tâta drag să îl poată duce mai departe fiica ei, care deşi nu părea foarte interesată în copilărie, a înţeles cât de important este să nu lase să se piardă această practică veche. ”Fiica mea s-a măritat foarte tânără, la 16 ani, şi se ocupă de gospodărie, de ţesut, de tors, din asta trăieşte şi ea. Nu are alt servici, dar îi place, pentru că ea sângură şi-o ales drumuʼ-aiesta, n-o fost forţată. Ea şi-o ales drumu”, mai spune mândră ţesătoarea din Săpânţa.
În prezent, Maria Zapca este una din cele mai cunoscute ţesătoare şi obişnuieşte să meargă cu toată instalaţia sau cu caerul (lâna de tors) la foarte multe târguri de turism, atât în ţară, cât şi în străintate.
Confecţionatul viorilor, meşteşug rar şi pe cale de dispariţie
Ionu’ lui Pop din Glod este un cunoscut lutier care, în mod atipic pentru un meşter popular, a învăţat singur cum să facă o vioară din lemn, singura lui experienţă în prelucrarea lemnului fiind aceea de tâmplar. ”Nu am văzut niciodată cum se face, dar eu aveam experienţă în tâmplărie. Am făcut mobilă de stejar, dar îmi place mult şi să fac «migăleli»“, spune bărbatul. Pasionat atât de sunetul muzicii, cât şi de meştesugul lemnului, Ionu’ lui Pop din Glod a încercat prima vioară pe la 10 ani, însă prima reuşită a fost după mulţi ani de experimentări şi încercări. Astăzi, el are o tehnică pe care a descopeit-o singur, nu a învăţat-o de la nimeni, însă viorile lui sunt căutate de muzicanţi. „Scândura e lăsată mai groasă la început, ca să am de unde să mai scobesc cu dalta. Apoi o şlefuiesc până văd soarele prin ea. Fac amândouă părţile, pe rând, şi apoi le îmbin“, explică el, fără a putea preciza ce grosime ar trebui să aibă în centimetri, scândura. Reperul pe care îl foloseşte el este ”până se vede soarele prin ea” şi este de ajuns. „Dimensiunea ideală e aşa: seara, la bec, dacă nu se vede becul peste tot la fel, când mă uit prin fundul viorii, dacă într-un loc e umbră înseamnă că e mai gros şi de acolo mai trebuie să iau. Lumina trebuie să radieze uniform peste tot”, explică el.
Meşteşugul său însă nu are şanse să supravieţuiască. În ciuda faptului că a iubit lemnul şi muzica, cel mai mare regret al său e că nu are cui să lase mai departe tradiţia şi nici dragostea pentru viori, pe care fiul său nu o împărtăşeşte. In plus, nici muzicanţii nu mai sunt ca altădată, astăzi, spune el, evenmentele se fac cu muzică înregistrată, prea puţini fiind aceia care mai vor muzicanţi, ca pe vremuri.
Meşterul de măşti din Săcel, încercări fără succes de a transmite mai departe meşteşugul său
Vasile Şuşca este cunoscut în toată lumea datorită măştilor pe care le face. Măştile lui au fost folosite chiar într-un film premiat, însă cu toate acestea, el spune că meşteşugul lui, cel mai probabil, se va opri aici. ”Am doi băieţi, amândoi au învăţat să lucreze, ştiu să facă măşti populare, însă din păcate, au plecat amândoi în Italia pentru că aici nu au avut cum să supravieţuască, pentru că astea sunt condiţiile pe care ni le oferă scumpa noastră patrie”, spune el.
Măştile lui sunt prezente la toate festivalurile, iar comenzile vin mereu. ”Nu pot eu să înving să fac câte s-ar cere, s-ar putea face multe chestii, dar la noi hoţia închide orice iniţiativă”, spune el dezamăgit, iar apoi povesteşte cum a vrut să acceseze fonduri europene pentru a deschide un mic muzeu şi mai multe ateliere, în care doritorii să înveţe să transforme o bucată de piele de oaie într-o mască frumoasă. Din păcate, a dat peste o persoană mai puţin interesată şi a rămas fără mai bine de 1.000 de euro, bani pe care i-a plătit pentru a fi ajutat să acceseze banii europeni. ”Sunt cinci ani deja de atunci dar încă mi se pune un nod în stomac când îmi amintesc. Cât de greu am strâns banii ăia! Până ajunge masca să fie pusă e faţă, prelucratul pieii şi multe altele, e foarte greu. Eu am adunat banii ăştia cu acul şi aţa şi cu degetarul”, mai spune el.
Implicarea autorităţilor în promovarea turismului, de bun augur
De altfel majoritatea meşterilor populari spun că spravieţuiesc din meşteşugul pe care îl fac, însă nu se poate numi o afacere prosperă sau din care să se îmbogăţească. În schimb, în ultimii an datorită promovării turismului din Maramureş şi a obiceiurilor, a început să crească şi cererea pentru diferite obiecte tradiţionale, realizate de meşterii din sate. ”Până acum câţiva ani eram singura care mergea la târguri, de 20 de ani încoace. N-a mişcat nimic Consiliul Judeţean, însă acum se vede şi se simte”, explică Livia Sima, preedintele Asociaţiei de Promovare şi Dezvoltare a Turismului Maramureş. Ea mai arată că schimbarea politicii locale a Consiliului Jueţean prin implicarea tot mai mult în agroturism a avut un efect diect în creşterea nivelului de trai la ţară.
”E un efect direct al investiţiei şi a bugetului pe care Consiliul Judeţean o face, dar şi a schimbării politicii, pentru că este, de fapt, politica locală. Investim, ca să putem să creăm locuri de muncă şi se creeaz foarte multe locuri de muncă”, mai arată ea. Potrivit acesteia, în judeţ, turismul începe să câştige tot mai mult teren în economie. ”Nivelul de trai de la ţară este îmbunătăţit în mod direct datorită acestui turism. La început, femeile erau cele care se ocupau mai mult de pensiuni, erau neveste, mame şi manageri. Stăteau acasă şi aduceau bani cât aducea soţul de la mină. Acum s-au închis minele”, mai spune ea.
Mai puteţi citi:
La ce trebuie să fim atenţi atunci când cumpărăm o locuinţă
Se încarcă comentariile...
