Creşterea şi descreşterea Bacăului, prin organizarea adminstraţiei în plase, ocoale, ţinuturi, judeţe, raioane şi regiuni

Judeţul Bacău a fost inclus în 1938 în Ţinutul Prut iar oraşul Bacău, în „Plasa Marelui Voievod Mihai“

Din secolul al 15-lea până în prezent, zona numită astăzi „judeţul Bacău“ a trecut prin mai multe forme de organizare.Ţinutul Bacăului este amintit în documente pe vremea lui Ştefan cel Mare, în 1458, când era condus de pârcălabi, la rândul lui împărţit în „ocoale“ şi ulterior, în „plase“. Bacăul devine „ocol“ de sine stătător  în vremea lui Constantin Mavrocordat, odată cu reîmpărţirea administrativă a ţinuturilor.

Zona Bacăului, denumită sub aspectul împărţirii administrativ teritoriale, „judeţul Bacău, a cunoscut în ultimile cinci secole, asemeni tuturor zonelor din ţară, nenumărate schimbări, atât sub aspectul suprafeţei cât şi a denumirii.  În evul mediu, în secolele al 15-lea şi al 16-lea, actualul judeţ Bacău era împărţit în ţinuturile Bacău şi Trotuş. Ambele erau conduse de pârcălabi. Ei făceau judecăţile, anchetele penale, aplicau sancţiuni, amenzi şi tot ei strângeau birurile.

Potrivit studiului istoricului băcăuan dr. Anton Coşa „Consiliul Judeţean Bacău, de la începuturi, până în anul 1923“, inclus în cartea dedicată istoriei administraţiei băcăuane „Istoria Consiliului Judeţean Bacău“ (lucrare care îi are coautori şi pe Elena Artimon şi Dimitrie –Ovidiu Boldur), „denumirea de „ţinut“ s-a menţinut până la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al 19-lea, când pentru o perioadă de câţiva ani a fost înlocuită cu cea de district, iar după reforma administrativă impusă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a impus denumirae de „judeţ“...În general, staroştii conduceau ţinuturile de la graniţă, iar pârcălabii, pe cele din interiorul ţării“, se arată în studiul amintit. Prima menţiune a Ţinutului Bacău se află într-un document emis la „Malurile, ţinutul Bacău“ pe 14 decembrie 1458. Atunci Ştefan cel Mare acordă Mănăstirii Bistriţa, jumătate din satul Slujăşti şi la Maluri, coturile Oneştii şi Lăbăşeştii.

Potrivit aceleiaşi lucrări, dedicată istoriei reformelor administrative, care au afectat Bacăul, Ţara Moldovei avea în 1565, după cum se menţionează în „Cronica moldo-polonă“, 24 de ţinuturi. În secolul următor, potrivit relatărilor lui Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, dar şi altor documente de arhive care conţin catastifele de dări, numărul acestora era de 19. Este vorba de Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Putna, Tecuci, Covurlui, Tutova, Vaslui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei, Soroca, Hotin, Cernăuţi, Dorohoi, Hârlău, Cârligătura şi Iaşi.

Următoarea reformă administrativă din Moldova, care a atins şi Bacăul, este făcută pe vremea lui Constantin Mavrocordat.

„În anul 1741, Constantin Mavrocordat a numit pentru fiecare ţinut câte un ispravnic, alături de un pârcălab şi staroste. Ispravnicii aveau în primul rând funcţia de a judeca pricinile în prima instanţă iar în acest fel limitau abuzurile pârcălabilor. Termenul de ispravnic s-a generalizat în toată Moldova: la Galaţi au rămas pârcălabi, la Putna, staroşti iar la Botoşani, vornici. În anul 1741 au fost instituite, printr-o circulară a domnului Constantin Mavrocordat, ocoalele, ca subdiviziuni ale ţinutului. Aceste ocoale de după acest an nu trebuiesc confundate cu „ocoalele domneşti“ de la începutul existenţei Ţării Moldovei“, arată istoricul dr. Anton Coşa, în lucrarea amintită.

Ţinutul Bacău a avut patru ocoale: Bistriţa de Sus, Bistriţa de Jos, Tazlăul de Sus şi Trotuş, care aveau, potrivit lucrării citate, dar altor istorici (Ioan Murariu, Corneliu Istrati, ş.a.)  în 1774, 98 de sate şi trei târguri.
„În 1820 şi 1832, când s-au întocmit alte două catagrafii, ţinutul Bacău apare împărţit în şase ocoale. În perioada 1832-1838, ocolul Tazlăul Sărat a fost desfiinţat. În acestă perioadă ţinutul bacău avea doar două târguri, care numărau peste o mie de persoane: Bacăul şi Ocna. Între anii 1852-1855, administraţia ţinutului Bacău era formată din: un isprvnic, patru şefi de mese, trei scriitori la mese, doi registratori, un arhivar, un pomoşnic la masa arhivei, doi poliţmaiştri şi şapte privighetori de ocoale“.

Judeţul Bacău apare în 1864, după reformele iniţiate de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Atunci era împărţit în plăşile Bistriţa de Sus, Bistriţa de Jos, Tazlăul de Sus, Tazlăul de Jos şi Trotuş. După transformarea ţinuturilor în judeţe, conducerea noilor unităţi administrative a fost luată de prefecţi. Judeţul Bacău avea un prefect, numit prin decret domnesc, ajutat de un consiliu de prefectură, format din şefii serviilor judeţene şi de consiliul judeţean. Practic, anul 1864 este anul în care apare pentru prima oară denumirea de „consiliu judeţean“. În 1872, numărul comunelor, potrivit modificărilor din administraţie, crescuse în Bacău de la 78 la 85. În 1892, Bacăul era împărţit în opt plăşi, 88 de comune rurale şi 405 localităţi.

Prima încercare de regionalizare: în 1912

În mare parte, reformele făcute pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza au rămas valabile şi după venirea regelui Carol I. În 1912 a existat un proiect de împărţire a României în şase regiuni, dar a fost respins. Constituţia din 1923 şi realizarea României Mari au impus noi reforme în administraţie. „În anul  1925, comunele Racova, Blăgeşti, Buda şi Valea lui Ion au fost trecute la judeţul Neamţ, iar la judeţul Bacău au fost incluse satele Balcani şi Frumoasa din comuna Tazlău, Neamţ şi comuna Poiana Sărată, din judeţul „Trei Scaune“. Ca urmare a aplicării legii pentru unificarea administrativ teritorială din 1925, judeţul Bacău avea în componenţa sa: o comună urbană, reşedinţă de judeţ, respectiv oraşul Bacău, două comune urbane, nereşedinţă de judeţ, Tîrgu Ocna şi Moineşti, 86 de comune rurale cu 380 de sate“, precizează profesorul Elena Artimon, care a realizat un studiu asupra administraţiei locale, care acoperă perioada 1923-1968.

Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august 1929 a mers pe principiile autonomiei locale, a descentralizării şi diminuării puterii centrale. Tot acum i-a naştere Consiliul Judeţean Bacău. Din acest for făceau parte: primarul municipiului Bacău, preşedintele Camerei de Agricultură, preşedintele Camerei de Comerţ şi Industrie ş.a. Aveau drept de vot şefii de la finanţe, invăţământ, sănătate publică, ocrotiri sociale, agricultură, protoiereul dar şi un reprezentant al minorităţilor. În Bacău era preşedintele Comunităţii Evreilor.
La 1 iulie 1936, oraşului Bacău i-au fost încorporate satele Ghereieşti, Şerbăneşti şi Podul de Fier. Judeţul avea şi o comună urbană nouă: Băile Slănic.

Constituţia din 1938 şi legile administraţiei au venit cu o nouă împărţire terirorială, în ţinuturi, conduse de rezidenţe regali. Judeţul Bacău făcea parte din Ţinutul Prut, în care mai intrau judeţele Baia, Bălţi, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Roman, Vaslui şi Soroca. Tot în 1938, oraşul Bacău a fost inclus în „Plasa Marelui Voievod Mihai“, împreună cu comunele Călugăra, Domniţa Maria, Letea Veche şi Mărgineni.

În 1950 apar „Sfaturile Populare“

Împărţirea în judeţe, conduse de consilii judeţene, a mai durat puţin după Război. În Republica Populară Română, pe 6 septembrie 1950, este preluat modelul sovietic. „Noutatea legii consta în înlocuirea judeţelor cu regiunile, mai exact, se renunţa  la cele 58 de judeţe (ca şi a celor 425 de plăşi şi 6276 de comune rurale şi urbane) şi se înfiinţau 28 de regiuni, cu 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4052 de comune“, precizează Elena Artimon, în studiul  amintit. Regiunea, ca unitate administrativ-teritorială, a fost menţinută până în 1968, fiind condusă de Sfatul Popular.

În 1968, se reînfiinţează judeţele. Bacăul avea 87 de unităţi administrativ teritoriale. Este vorba de municipiile Oneşti şi Bacău, oraşele Buhuşi, Comăneşti, Tg Ocna, Slănic Moldova şi Moineşti şi 80 de comune.

Odată cu Revoluţia din 1989, conducerea judeţului Bacău trece de la Consiliul Popular, la Primăria Bacău şi în cele din urmă,  la Consiliul Judeţean Bacău. Se constituie Frontul Salvării Naţionale. Primul primar al Bacăului, după 1989, numit de Consiliul Judeţean Bacău al FSN, a fost Viorel Hrebenciuc. După alegerile locale din 1990, el va ocupa funcţia de prefect.