Actul normativ afectează aproape toate personalităţile culturii şi politicii româneşti din ultimul secol. Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, omul de ştiinţă Nicolae Paulescu, teologii Iustin Pârvu şi Dumitru Stăniloaie sunt doar câteva dintre numele care vor fi pomenite cu teama de închisoare sau amendă.

Legea, văzuta ca şi antilegionară, nu merge însă cu consecinţele până la capăt, dar cu siguranţă, asta s-ar putea face printr-o modificare a actului normativ. Care a fost „seva“ din care s-au alimentat oamenii de cultură şi politicienii perioadei interbelice?

Adevăraţii „vinovaţi“, care pot fi acuzaţi lejer de antisemitism, sunt marii oameni de cultură, care prin scrierile lor au pus umărul la edificarea statului român şi a conştiinţei naţionale. Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Iorga, Ioan Slavici, Octavian Goga, Tudor Arghezi au şi articole şi luări de poziţie profund antisemite. Opiniile au fost exprimate în faţa valului de emigranţi evrei din secolul al 19-lea dar şi faţă de stilul de viaţă, total diferit de cel al românilor băştinaşi. De viziunea lor naţionalistă, cu accente antisemite s-au molipsit în cele din urmă şi legionarii.

Spre exemplu, Mihai Eminescu are o serie articole, în ziarul Timpul, în 1877 şi după acest an, care fac referire la migraţia sutelor de mii de evrei din Galiţia şi Imperiul Rus în Moldova. Opiniile marelui poet român sunt enunţate după ce României, în schimbul recunoaşterii Independenţei (1877) i se cere să împământenească „în masă“ evreii care umpluseră centrele tuturor oraşelor din Moldova şi care, la acea vreme nu cunoşteau nici limba. Eminescu nu se opreşte la o analiză fără patimă a situaţiei, prin care Alianţa Israelită cerea drepturi depline pentru evreii neromâni emigraţi, ci face şi afirmaţii personale, cu caracter subiectiv.

Mihai Eminescu, în ziarul Timpul:

„Evreii, de la 1848 şi până astăzi, din 30.000 s-au înmulţit prin imigraţiune la 550.000... Noi ştim bine că Europa cunoaşte pe deplin chestiunea evreiască din România; o cunoaşte mai cu seamă Europa cea chemată a o cunoaşte, lumea diplomatică şi cea oficială, încât art. 44 al Tratatului de la Berlin a fost înscris în instrumentul păcii cu deplină cunoştinţă a greutăţilor şi relelor ce va produce... Oricum am întoarce chestiunea evreilor şi din orice latură am privi-o, caracterul ei adânc imoral nu i se poate lua... Niciodată pericolul unei dominaţiuni străine sub forma ei cea mai scârboasă n-a fost mai mare decât astăzi. Dacă toţi evreii – străini şi pământeni – vor căpăta deplinătatea drepturilor civile, Moldova nu mai are de trăit decât 10 ani, Ţara Românească, 30, poate“.

„Ce servicii a adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindeni numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţia, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirii întregi… Evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindeni semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte cateodată cu moartea naţionalităţii“.

„Evreul nu merită drepturi nicăieri în Europa, pentru că nu munceşte. Evreul nu cere libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e veşnic consumator, niciodată producător şi numai cu foarte rară excepţie se va găsi un evreu care să producă... Cel mai solid meseriaş e şi aici în ţară, românul, germanul sau cehul, niciodată evreul. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică...“

Ioan Slavici, în ziarul politic fondat în 1884, Tribuna, de la Sibiu alocă spaţii importante problemei evreieşti, într-o grupare de articole numite „Semitismul“.

„Propagatorii spiritului semitic sunt în societatea noastră fără îndoială mai ales evreii risipiţi printre noi, şi de aceea oamenii pripiţi în judecată iau fireasca reacţiune contra semitismului drept o luptă pornită fie din ura de rasă, fie din fanatism religios contra evreilor. Nici nu se poate tăgădui, cî în orişicare societate cu rânduială morala bine aşezată, evreii sunt primiţi cu repulsiune şi isolaţi cu atât mai vârtos, cu cât se isoleaza şi ei înşi-şi. Lupta nu e în adevăr pornită contra evreilor, ci contra propagandei făcute de dânşii. Judecând lucrurile din punctul de vedere al moravurilor noastre tradiţionale, una din cele mai de căpetenie datorii ale omului e sa muncească, să alerge şi să ostănească spre a-şi agonisi mijloacele pentru asigurarea bunului său traiu, şi omul, care-şi face datoria aceasta, e stimat şi iubit de semenii săi, mulţumit cu sine însu-şi şi ferit de nevoi“, Ioan Slavici, Semitismul, Tribuna.

Nicolae Iorga, în „Două Cuvîntări, în chestia muncitorilor/în chestia agitaţiilor evreieşti“ (1910):

„Sionismul, reprezentat de ziarul Adevărul, cultivă sentimentul naţional evreiesc, şi-l cultivă împotriva noastră...Evreii nesionişti nu ne urăsc uneori, pe cînd evreii sionişti ne urăsc totdeauna şi nu ne iartă niciodată pentru faptul că noi suntem unde suntem şi că, neputînd încăpea în toate laolaltă unii de alţii, nu ne ducem noi la Sion, pentru a-i lăsa pe d-lor“.
 

Nicolae Iorga, „Iudaica“, 1937:

„Evreii lucrează ca să aibă pentru ei, ca naţie năvălitoare, cât mai mult. Pînă şi în profesiunile libere, pînă şi în învăţămînt, în ştiinţă, în literatură, ca avocaţi, ca medici, ca arhitecţi, ca profesori, tot mai mulţi, cu filologii, cu filosofii, cu ziariştii, cu poeţii, cu criticile lor, ei ne dau pur şi simplu afară din ţara noastră...[Ei] ne sugrumă bisericile, ne înlocuiesc prăvăliile, ne ocupă locurile şi, ce e mai pierzător, ne falsifică sufletul, ne degradează moralitatea prin opiul ziaristic şi literar cu care ne incită“.

 

Am apreciat dintodeauna calităţile evreilor în ştiinţă, literatură, artă şi am avut opinii pozitive atât individual, faţă de evreii pe care i-am cunoscut, cât şi faţă de întreaga naţie. Noua lege (217/2015), care se opune în esenţă principiului fundamental al liberei exprimări, stipulat în Constituţie  şi în Drepturile Omului, îmi dă fiori reci. Odată pentru că de acum încolo trebuie cenzurat discursul public dar şi istoria, apoi pentru ca această lege ar putea fi doar preambulul pentru noi măsuri. 

De ce le-a fost teamă că românii ar putea deveni antisemţi? Holocaustul este recunoscut, se plătesc despăgubiri, discriminarea este, totuşi, la cel mai scăzut nivel din Estul Europei, extremiştii din România sunt doar mici grupuri marginale, penibile prin acţiune şi ideile vehiculate. Legea, numită şi „antilegionară“, apare ca o declaraţie de război la adresa identităţii şi culturii poporului român, nu una făcută de evrei, ci îndreptată împotriva lor şi a românilor, care se vor poziţiona, tot mai mult, în tabere adverse, reamintidu-şi reciproc greşelile trecutului.