EXCLUSIV Tudor Stancu, nepotul scriitorului Zaharia Stancu: „N-aveai voie să ai maşină de scris, dar noi aveam“
0
Tudor Stancu face parte din a treia generaţie de scriitori Stancu. Pentru el, Zaharia Stancu, o personalitate controversată pentru contemporani, rămâne bunicul care îi aducea bomboane de la Capşa şi îl încuraja să nu renunţe la scris.
„Am trăit într-o casă în care se scria. Toată lumea scria. Era plină de cărţi. Citeam foarte mult“, mărturiseşte Tudor Stancu, plecat după Revoluţie în America, traducător şi scriitor. În prezent sunt câteva povestiri pe care vrea să le publice. Asta după ce primul roman a aşteptat cam 30 de ani până să vadă lumina tiparului. Cartea se numeşte „Sâmbătă seara şi luni dimineaţa“ şi a apărut în 2015, la o editură din România. Tot în ţara natală a şi debutat, în urmă cu mulţi ani, în comunism. Şi tatăl său, medic endocrinolog, Horia Stancu, a scris două romane, „Asklepios“ şi „Fanar“. Însă bunicul său, Zaharia Stancu, este cel mai cunoscut din cele trei generaţii de scriitori din familia Stancu.
„Am primit de curând (n.r. – prin februarie, anul acesta) o cerere de la un traducător din Vietman să traducă «Şatra», o altă cerere din Israel. A fost tradus, chiar acum câţiva ani, în Japonia. «Şatra» este un roman care încă e viabil“, crede Tudor Stancu.
Tudor Stancu la New York FOTO: arhiva personală Tudor Stancu
„Mă iubea foarte mult şi îmi făcea poftele“
Despre bunicul său îi e greu să găsească un cuvânt care să le cuprindă pe toate. Chiar dacă era doar un puşti pe vremea aceea, bunicul i-a rămas în minte ca un luptător, o personalitate puternică.
Îşi aminteşte că Zaharia Stancu pleca dimineaţa şi venea seara foarte târziu. Casa îi era mai mereu plină de scriitori care veneau în vizită. Se discuta până noaptea târziu. Dormea numai câteva ore. Apoi se trezea şi pleca la serviciu. „Era o personalitate foarte puternică. Ca nepot, mă iubea foarte mult şi îmi făcea poftele. Îmi cumpăra bomboane de la Capşa, asta ţin minte. Se ducea la Capşa cu scriitorii“, povesteşte Tudor Stancu.
Geo Bogza, George Ivaşcu (publicistul), Radu Boureanu, Radu Popescu (director la revista „Teatrul“) se numărau printre obişnuiţii vizitatori ai casei Stancu. Sunt scriitori cu care lucrase înainte de război, adaugă nepotul. Îşi aduce aminte că bunicul avea o revistă care se numea „Azi“ şi publica scriitori din tot spectrul politic, dar şi că „pe vremea aia nu se făcea distincţia ca pe vremea comunismului că ăla a fost de dreapta sau de stânga“.
Mai reţine că, atunci când avea oaspeţi din străinătate, casa lui Zaharia Stancu era mereu deschisă.
„Veneau tot felul de scriitori din toată lumea şi îi primea cu mâncare, cu băutură, ştiţi cum e la români“, adaugă el. Un astfel de musafir a fost Miguel Ángel Asturias, un scriitor din Guatemala, laureat al Premiului Nobel. Nu mai reţine anul vizitei, ci doar că l-a văzut o singură dată. „A venit şi la noi în casă în vizită. Dar eu nu participam la discuţiile astea. Veneam, spuneam «bună seara» şi plecam“, rememorează nepotul.
Scriitorul Miguel Angel Asturias (în stânga), laureat al premiului Nobel, în vizită la Zaharia Stancu, la Bucureşti FOTO: arhiva personală Tudor Stancu
Mai ţine minte că bunicul său a fost nominalizat la Premiul Nobel, la sfârşitul anilor ’60 sau ’70. „Era apreciat de scriitori care luaseră deja Premiul Nobel“, consideră nepotul. Iar nominalizarea – adaugă el – înseamnă că numele i-a fost propus de cineva. Tudor Stancu ştie că bunicul său avea romane publicate în străinătate şi astfel avea acces la publicul universal.
Pixul, manuscrisul şi „Şatra“
Tudor Stancu a observat de-a lungul timpului că bunicul avea anumite tabieturi când scria: se închidea câteva ore în birou, iar acasă scria noaptea pe o masă de lemn pe care o muta în mijlocul sufrageriei.
„Ziua de lucru a lui Zaharia Stancu era lungă, pleca dimineaţa la 8.00 şi venea seara după 7.00, când de multe ori continua discuţiile cu scriitori care veneau în vizită şi stăteau până după miezul nopţii. De multe ori se culca în sufragerie pe o canapea, ca să nu ne deranjeze pe noi, familia. De scris scria ori la serviciu, se închidea în birou pentru câteva ore, ori acasă, târziu în noapte. Acasă avea o masă simplă de lemn, acoperită cu o faţă de masă roşie cu broderie aurie. Masa era una pătrată care stătea, de obicei, într-un colţ, şi pe care o muta în mijlocul sufrageriei când voia să scrie“, povesteşte nepotul.
Până într-o dimineaţă, când, probabil, a uitat să mute masa la locul ei.
„Şi am găsit pe ea manuscrisul neterminat. Nu am avut curajul să citesc ce a scris, doar am remarcat paginile acoperite cu scrisul său ordonat, aproape fără ştersături, şi lângă manuscris, am fost surpris să văd un pix galben citron, din cele mai ieftine, costa cred un leu sau mai puţin. Era unul dintre acele pixuri din care deseori curgea pasta şi trebuia de fiecare dată să-i cureţi vârful cu o hârtie ca să nu pătezi hainele sau faţa de masă. Vârful pixului era perfect, nu arăta ca şi cum ar fi curs ceva din el, şi manuscrisul era curat şi el. «De ce scrii, bunicule, cu pixul ăsta ieftin şi nu scrii cu un stilou mai acătarii?», l-am întrebat. «Eşti doar preşedintele Uniunii Scriitorilor...» S-a uitat la mine mustrător şi mi-a spus doar: «Scrie foarte bine şi ăsta». Manuscrisul neterminat era, aveam să aflu mai târziu, un capitol din romanul «Şatra», unul dintre cele mai importante romane ale sale, care a avut şi mai are încă mare succes la public“, mărturiseşte Tudor Stancu.
„Încerca să se bată şi pentru el, şi pentru scriitori“
În acei ani, puştiul Tudor Stancu avea deja câteva povestiri scrise. Spune că s-a apucat serios de scris abia după moartea bunicului: „Mă tot încuraja să scriu, dar nu am scris foarte mult în vremea în care era în viaţă“.
Despre Zaharia Stancu îşi aminteşte că era apreciat, că ştia să vorbească cu oamenii şi avea o personalitate foarte puternică.
„Se lupta mereu cu cenzura de partid pentru scriitori, întotdeauna a fost un luptător. Încerca să se bată şi pentru el, şi pentru scriitori şi pentru treburile scriitorilor. Venea de multe ori supărat de la întâlnirile cu propagandiştii...“, aşa şi-l aminteşte nepotul.
Totuşi, istoria îl reţine ca „intelectual de serviciu“ al regimului comunist, care i-a promovat cu precădere romanul „Desculţ“. A fost exclus din Partidul Muncitoresc Român, Gheorghiu-Dej l-a reprimit, în ciuda conflictelor scriitorului cu tânărul aspirant la conducerea partidului Nicolae Ceauşescu. Cu toate acestea, a fost deputat în Marea Adunare Naţională între 1948 şi 1952, apoi director al Teatrului Naţional din Bucureşti şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor o lungă perioadă.
Zaharia Stancu la Congresul PEN clubului în 1968 FOTO: arhiva familiei Stancu
Tudor Stancu crede, însă, că bunicul său ar trebui repus în manualele şcolare cu romanul „Şatra“, care, în opinia sa, este singurul din literatura română care abordează problema Holocaustului. „Probabil că nu l-au pus în programa şcolară cu ce trebuia pe vremea comunismului, mai exact, cu fragmente din «Desculţ», care acum nu mai sunt de actualitate. Cred că, totuşi, ar trebui reintrodus în manuale cu romanul «Şatra», care a fost publicat pe vremea lui Ceauşescu şi nu a fost destul de bine primit de către organele de partid“, apreciază nepotul.
Coleg cu criticul Marian Popa şi cu scriitorul Dan C. Mihăilescu
„Mi-a plăcut să scriu de mic, tot felul de poveşti. După aia am început să scriu cu colegi de la şcoală, am făcut împreună un fel de revistă a şcolii, neoficială, în care am publicat poeziile noastre şi ale altora. Era distribuită gratis. Am făcut-o la o maşină de scris pe care o aveam acasă. Puţină lume avea maşină de scris, întrucât trebuia să o declari la poliţie. N-aveai voie să ai maşină de scris, dar noi aveam“, povesteşte Tudor Stancu.
Liceul l-a făcut în Bucureşti, actualul Jean Monnet. Avea prieteni cu care discuta literatură, serile, după şcoală. Era în vogă literatura ştiinţifico-fantastică. Discutau ce ar vrea să scrie, cum să scrie. Îşi aminteşte că era o colecţie numită „Colecţia de un leu“, nişte broşurele pe care foarte puţini le mai ţin minte. „Şi cumpăram broşurile alea de la chioşcurile de ziare, şi le citeam şi discutam despre cum ar fi pe alte planete, cum ar fi să zbori cu racheta, chestii de copil, dar aşa am prins drag să scriu. De altfel, scriam şi noi unele chestii, ni le citeam unii altora şi după aia le aruncam“, mărturiseşte nepotul scriitorului Zaharia Stancu.
A studiat Limba şi Literatura Română la facultate, în Bucureşti. „Acolo era un laborator de scriitori. Foarte mulţi colegi au ajuns scriitori, critici literari“, adaugă el. Îi enumeră pe criticul de dramă Marian Popa şi pe Dan C. Mihăilescu, despre care spune că era considerat printre cei mai inteligenţi, şi care a terminat printre primii facultatea, dacă nu primul.
Tudor Stancu a debutat în perioada comunistă în reviste. „Era mai uşor să publici poezii decât proză“, zice el. I-au apărut nuvele în „România literară“, în revista „Ramur“ de la Craiova, „Tomis“ de la Constanţa, în revista „Luceafărul“. În anii ’80 a mai publicat proză într-un volum colectiv cu alţi doi scriitori. Poveşteşte că, deşi fiecare dintre cei trei care au apărut în volumul colectiv câştigaseră individual concursul de debut, i-au pus pe toţi într-o singură carte. „Au luat texte din cărţile noastre, le-au tăiat, au luat povestiri şi au făcut un volum colectiv care a fost bine primit. Dar, fiind trei autori, a fost greu să se vândă şi să aibă impact asupra publicului“, consideră scriitorul.
Scriitorul Zaharia Stancu într-o imagine care nu a mai fost publicată. Datează din 1954 sau 1955 FOTO: arhiva Tudor Stancu
După 30 de ani
Project manager la o companie de traduceri în SUA
Tudor Stancu locuieşte la New York, SUA. Avea în jur de 37 de ani când a plecat din România. Îşi aminteşte de anul despărţirii de ţară, 1992, ca de nişte vremuri tulburi. Şi-a luat soţia şi dus a fost. „Nu era nimic stabilit. Am plecat pur şi simplu“.
În prezent, se ocupă de coordonarea unor proiecte la o companie de traduceri. „E foarte interesant pentru că avem traduceri din toate limbile şi traducători din toată lumea“, explică el.
Pe lângă documente ale corporaţiilor şi acte comerciale care trebuie traduse, sunt şi iniţiative ingenioase.
„Descopăr lucruri noi, limbi rare care nu sunt foarte cunoscute. Acum este un val de etnologi lingvişti care vor să reînvie limbi pierdute din triburi din Africa, limbile native americane – sunt mai mult limbi vorbite, se creează alfabete. Se lucrează ca să le reînvie şi ca noile generaţii să înveţe limbile pierdute ale strămoşilor“, povesteşte urmaşul scriitorului Zaharia Stancu.
După ce a plecat din ţară a avut alte griji: „Nu am mai avut timp să mă ocup de literatură“. Şi manuscrisul a rămas uitat. În urmă cu câţiva ani, s-a reapucat de el şi a luat decizia să-l publice în România. Mărturiseşte că i-a fost greu, pentru că nu mai ştia pe nimeni. „Mai ales dacă eşti plecat şi te-ai rupt de societatea românească, nu mai cunoşti pe nimeni, e mai greu să publici“, crede el.
Abia în 2015 i-a apărut primul roman, „Sâmbătă seara şi luni dimineaţa“. A stat aproape 30 de ani sub formă de manuscris, prin sertare. O primă variantă a lui a fost predată unei edituri din România înainte de 1989, dar nu a fost publicată, şi asta nu din pricina conţinutului. „Avea mai multe planuri, am vrut să-l fac să descrie vremurile de atunci – anii ’80 –, dar să fie primit de generaţia nouă, să se poată relaţiona. Şi am reuşit să fac asta, cred eu, după cronicile pe care le-am avut, într-un ziar din Baia Mare care, într-adevăr, a surprins aspectele romanului“, explică scriitorul.
Nu a publicat în Statele Unite pentru că acolo e o sensibilitate diferită de cea din ţara natală. Povestirile sale se bazează mai mult pe sugestie, metaforă, iar romanele de succes din America sunt clădite pe realism, pe acţiune.
„Vor să vadă totul clar de la început, nu vor să-şi imagineze cum ar fi“, explică Tudor Stancu despre unele preferinţe ale publicului american.
După experienţa pozitivă cu publicarea romanului „Sâmbătă seara şi luni dimineaţa“ în 2015, speră să mai publice şi alte lucrări. Are un volum de povestiri în pregătire, un altul de poezii. Crede că romanul său închide, cumva, un cerc deschis de bunicul său.
„Se închide un cerc în ceea ce priveşte trei generaţii. Poate va mai fi, totuşi, o generaţie“, speră el.
Vă mai recomandăm:
Cercetătoarea Mihaela Gligor (37 de ani) a înfiinţat anul trecut, la Cluj-Napoca, primul centru de studii indiene din ţară, împlinind un vis mai vechi de-al lui Mircea Eliade. Plecată pe urmele poveştii de dragoste dintre celebrul scriitor şi Maitreyi Devi, Mihaela a vizitat India şi a tradus în premieră în limba română şi corespondenţa dintre Maitreyi şi biograful american al lui Eliade.
Simion Cismaş este un ţăran din Ardeal care, timp de aproape jumătate de secol, a ţinut zilnic un jurnal. Deşi a avut doar 4 clase, consemnările sale îi surprind pe istorici prin comoara de informaţii descrise şi modul în care acestea şi-au găsit forma pe hârtie. Ţăranul citea ziarele, asculta Europa Liberă şi era născut de 1 Decembrie, viitoare Zi Naţională a României.
Se încarcă comentariile...
