Scrisorile prinţilor: corespondenţa dintre Cuza şi Carol I. „Este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţară!“
0
Corespondenţa dintre Alexandru Ioan Cuza, domnitorul răsplătit cu titlul de „prinţ“, şi Carol de Hohenzollern, prinţul străin adus pe tronul României, aduce un plus de lumină în schimbările politice majore care au marcat anul 1866.
Documentele sunt publicate în lucrarea „Scrinurile regilor”, semnată de Eugen Teodoru. Prezentăm, mai jos, schimbul de scrisori dintre Alexandru Ioan Cuza şi Carol de Hohenzollern:
„Principe,
Graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să rezolv diversele afaceri a căror situaţie interesează în mod special averea mea personală. Pe de altă parte, eu sînt obligat să apar într-un proces în care este amestecat şi numele meu şi care solicită prezenţa mea indispensabilă în ţară. Din cauza acestor probleme am intenţia să mă reîntorc cât de curând posibil în Moldova, la moşia mea, Ruginoasa. [. . .] Referitor la această problemă, Principe, permiteţi-mi a vă spune toate gîndurile mele, ca să previn toate interpretările care ar putea să fie date reîntoarcerii mele în Moldova. Este o datorie impusă de caracterul meu şi trecutul meu, fie ca cetăţean, fie ca principe domnitor,
În 1857, în divanul ad-hoc din Moldova, am fost unul dintre primii deputaţi care am exprimat şi semnat voinţa ţării mele pentru unirea cu Muntenia [. . .] Mai tîrziu, în 1859, voturile unanime ale celor două adunări mi-au acordat dubla coroană a României. Ridicat pe acest tron pentru care n-am avut deloc ambiţie, am declarat imediat şi în mod solemn că voi pune onoarea mea şi gloria mea la temelia realizării voinţei poporului român.
Fiecare ştie în România, că nu am ezitat deloc să formulez acest angajament într-o scrisoare adresată imediat a doua zi după alegerea mea Sublimei Porţi şi Puterilor garante; demersurile mele n-au fost deloc apreciate atunci şi eu a trebuit să aştept o perioadă mai propice. Cel puţin, sînt fericit că eu am reuşit să realizez Unirea Principatelor, să fac din trei milioane de aserviţi, trei milioane de proprietari, să redau ţării 1/5 din pămînturile sale uzurpate de clerul grec al mănăstirilor închinate, să dau tuturor românilor, fără excepţie, dreptul electoral, de care o imensă majoritate a naţiunii era în mod injust lipsită, punînd bazele unei egalităţi civile şi politice etc., în sfîrşit, să realizez în fapt, aproape toate dorinţele Divanului Ad-hoc, din 1857 [...]
Alteţa Voastră a putut urmări în documentele mele linia constantă a acestei preocupări [. . .] Două luni mai tîrziu, cu ocazia deschiderii sesiunii Corpurilor Legiuitoare, mesajul meu a reamintit Românilor promisiunile, mele din 1859: oricine ar fi alături de voi, am spus eu reprezentanţilor naţiunii, eu voi fi întotdeauna cu ţara pentru ţară, fără alt mobil decît voinţa naţională şi marile interese ale României. Vreau să fie bine înţeles că niciodată persoana mea nu va fi un obstacol în calea evenimentelor care ar putea permite consolidarea edificiului politic la ale cărui fundamente eu am contribuit. În Alexandru Ioan I „Principele României”, românii vor regăsi totdeauna pe colonelul Cuza, acelaşi colonel Cuza, care fiind ales deja Principe în Moldova, declara în mod oficial puterilor Garante, primind şi coroana Munteniei, că el acceptă această dublă alegere ca o expresie incontestabilă şi neclintită a voinţei naţionale în scopul Unirii, dar accepta numai ca un „păstrător sacru” [. . .]
Revenind ca simplu cetăţean în ţara mea, nu doresc altceva decît ca împreună cu familia mea să pot duce o existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să va transmit în mod personal asigurarea sentimentelor mele“
finalul scrisorii semnată de Prinţul Alexandru Ioan Cuza şi trimisă din Paris, în 16 aprilie 1867.
Răspunsul lui Carol
„Prinţul meu,
Am primit scrisoarea pe care aţi binevoit să mi-o adresaţi şi vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate egală celei a dumneavoastră.
Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenţii, sînt convins că dorinţa voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale, şi că prin prezenţa, voastră aici ţara cîştigă în plus, un bun cetăţean. Cu acest gînd am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri. Consiliul a considerat, Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atît de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiţi a reveni în ţara!
Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră şi pentru a evita toate eventualele situaţii dezagreabile este mai nimerit să prelungiţi şederea dumneavoastră în străinătate. Sînt încredinţat, dealtfel, Prinţul meu, că aceste consideraţii, alături de patriotismul arzător care vă animă, vă vor conduce la ideea renunţării de bună voie la proiectul dumneavoastră actual. Vă rog, Prinţul meu, să credeţi în sentimentele mele şi în marea consideraţie ce v-o port“
finalul răspunsului transmis de Carol I de la Cotroceni, în 2 iunie 1867.
Înlăturarea lui Cuza
Alexandru Ioan Cuza a fost îndepărtat de pe tronul României în 11 februarie 1866. Răsturnarea sa a fost motivată în numele naţiunii şi a fost făcută în timpul nopţii de un grup de militari.
„Răsturnarea domnitorului Unirii la 11 februarie 1866 motivată în numele naţiunii a fost făcută, după cum se ştie, la adăpostul nopţii de către un grup de militari. Dacă duşmanii săi au trudit fără preget până la detronarea şi exilarea domnitorului, trebuie remarcat faptul că în cei şapte ani de domnie -foarte puţini la număr- Al. I. Cuza a contribuit într-o măsură esenţială la făurirea României moderne. Principalele sale reforme au dat lovituri hotărâtoare fundalismului, au deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat importante pături ale populaţiei la viaţa politică, l-au înălţat pe ţăran de la starea de clăcaş la rangul de cetăţean şi proprietar, într-un cuvânt au pus bazele statului român modern“, se arată în lucrarea colectivă „Cuza Vodă - in memoriam - Cuza Vodă“.
Aducerea prinţului străin
După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, politicienii români încep să caute candidatul potrivit pentru preluarea domniei. Principalele grupări politice, cea liberală şi cea conservatoare, s-au pus de acord că cea mai bună soluţie ar fi aducerea unui prinţ străin, acesta putând asigura stabilitatea politică a ţării, garantând în acelaşi timp Unirea din 1859.Cel care acceptă să vină pe tronul Românieio este tânărul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen.
„Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi întegritatea teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional”. Cu aceste cuvinte, rostite în 10 mai 1866, Carol devenea oficial domnitor al României. Proclamat Rege, 15 ani mai tîrziu, Carol a pus bazele dinastiei care va conduce ţara până în 1947, la instaurarea regimului comunist.
Citiţi şi:
Controversele tăbliţelor de la Tărtăria, artefacte care ar conţine cel mai vechi scris din lume
Se încarcă comentariile...
