FOTO Făşangii de la Cetea, obiceiul arhaic şi straniu care ”îngroapă” spiritele rele şi deschide satul spre lumină
0
La 27 km distanţă de Alba Iulia, la poalele culmii Piatra Cetii din Munţii Trascău, se află localitatea Cetea, un sat de o tainică frumuseţe. Oamenii de aici sunt plini de poveşti misterioase, dar poate cel mai de preţ este faptul că aici s-a păstrat un obicei arhaic şi straniu: Obiceiul Făşangilor.
Ritualul cuprinde un grup de feciori care se maschează în diferite personaje: domnişoară, popă, draci. Unul dintre ei poartă un butuc cu care izbeşte porţile caselor, acolo unde sunt fete şi băieţi. Pentru a nu fi recunoscuţi, ei se maschează la marginea satului şi intră urlând pe uliţe, stârnind o atmosferă de groază. Nu comunică prin cuvinte, ci prin grohăituri. Seara se adună la gazdă, unde petrec cu vin şi plăcinte până în noapte
Vechimea obiceiului trebuie să fie de cel puţin o sută cincizeci de ani, întrucât bătrânii de azi i-au auzit pe bunicii lor vorbind despre faptul că ei cunosc neschimbat acest obicei, de când se ştiu pe lume. Cu câteva zile înaintea lăsatul postului Paştilor şi chiar în seara în care începe postul, satul se însufleţeşte datorită acestui obicei.
În trecut ceata putea să aibă până la douăzeci şi cinci de membri, dar era important să fie alcătuită dintr-un număr de membri fără soţ. Ceata este alcătuită numai din tineri necăsătoriţi, începând de la paisprezece ani până spre limita de treizeci de ani. Organizaţi deja cu ocazia sărbătorilor de iarnă, odată cu apropierea primăverii, tinerii aleg în sat o gazdă şi un conducător, în persoana aceluia dintre ei care se bucură de cea mai multă autoritate. Cel ce se face făşang trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede ca murind se va face diavol.
Costumele sunt realizate din blănuri de animale, din fâşii de pânză sau din haine care s-au învechit, cusute în aşa fel, încât să le asigure tinerilor o cât mai mare mobilitate, dar şi să le ascundă identitatea. Costumele pot avea diferite culori, dar în trecut cel mai mult era culoarea alb. Făşangii au legaţi la încălţări zurgălăi. Unul dintre făşangi poartă un butuc legat cu lanţ, altul bâca, o curea mai lungă, împletită, iar ceilalţi au în mâini toiege sau biciuri de curele.
Cea mai importantă parte a costumului o reprezintă măştile. Au fost folosite ca suport mai multe materiale, peste care erau cusute blănuri de animale. Bătrânii îşi amintesc că au fost vremuri când măştile erau construite din coajă de copac, dar pentru că prelucrarea acesteia presupunea o tehnică specială, s-a renunţat la ea şi s-a folosit un tip de carton gros, numit mucava. Mai târziu, când cei mai mulţi dintre făşangi au început să poarte măşti cu coarne. Astăzi măştile sunt construite sub forma unor coifuri. Structura metalică se înveleşte cu piele şi apoi se decorează cu vopsea, cu panglici din pânză sau din hârtie colorată şi cu ciucuri/cănaci.
”Între sat şi ceata făşangilor există o relaţie de prietenie şi bunăvoinţă, dar şi de pândă şi atenţie la greşeli, urmată de o critică necruţătoare. Gesturile calde cu care este înconjurată ceata, conduc la ideea că oamenii din acest sat mai au încă sentimentul legăturii cu un bine nedefinit, confuz, care le umple inimile de bucurie. Poate fi vorba şi de aspectul psihologic al plăcerii de a avea contact nemijlocit cu duhurile morţilor rele sau bune, care pretind daruri şi jertfe, dar şi cu tinerii plini de vitalitate, care în concepţiile magico-religioase străvechi aveau puterea de contaminare cu o forţă de întinerire, de înviorare a oamenilor, de fertilizare magică a lumii. Participanţii spectatori trăiesc o stare de teamă şi de plăcere intensă, pe care le pot manifesta din tot sufletul, fără nici o reţinere, chiar şi prin strigăte. Spaima şi plăcerea sunt semnele de catharsis ale sărbătorii”, susţine profesorul Daniel Tiutiu.
După consumarea acestui moment, făşangii urcă din nou într-un loc înalt al satului, unde sunt pregătite din timp toate cele necesare pentru un foc uriaş. După ce focul se înteţeşte tinerii rostogolesc roţi aprinse şi trec prin flăcări unul după altul în partea cealaltă, ca şi când ar trece în altă lume. În focul acela se ard costumele, măştile şi obiectele de care s-au slujit făşangii. În zilele mai apropiate de noi, acestea sunt îngropate. Astăzi, aproape toţi membrii grupului poartă măşti zoomorfe, întruchipări ale unor spirite, dar ipostazele din trecut ale acestui obicei, recuperabile doar din fotografii şi din amintirile celor vârstnici, vorbesc despre faptul că stratului arhaic al obiceiului i s-au adăugat influenţe mai noi, fără ca acestea să-i altereze existenţa.
Se încarcă comentariile...
