FOTO DOCUMENT Depozitul de sare al Transilvaniei de la Alba Iulia, motorul economic al oraşului în Evul mediu

Existenţa lângă  Alba Iulia a depozitului principal de sare a  Transilvaniei a constituit în Evul mediu şi până în 1870, cea mai importantă „întreprindere“ economică a oraşului. De aici, sarea era transportată cu plutele pe râul Mureş, spre  Banat, sudul Ungariei şi parţial Serbia şi Croaţia.

Plutăritul pe râul Mureş este dovedit încă de pe vremea romanilor în anticul Apulum(Alba Iulia). Centrul de greutate era lângă oraş, în actualul cartier Partoş, care a fost secole întregi port la Mureş, multă vreme cea mai importantă rută comercială.

Portul de la Mureş, baza economică a oraşului

După ce Transilvania a devenit Principat autonom sub suzeranitate otomană, din 1556 a fost reorganizat monopolul sării şi al minelor. Principalul depozit de sare, care se transporta pe râul Mureş, a devenit portul  Partoş. Aici s-au amenajat noi depozite pe malul drept al râului.

Potrivit studiului „Rolul oraşului Alba Iulia în istoria plutăritului“, realizat de cercetătorii Viorica Suciu şi Gheorghe Anghel din Alba Iulia, Partoşul a fost pe parcursul Evului mediu şi până în 1870 motorul economic al oraşului. „Aici lucrau, numai din zona oraşului Alba Iulia, aproximativ 800 de constructori de nave, plutaşi. În plus, munceau şi câteva sute de muncitori angajaţi: încărcători, descărcători, cărăuşi, funcţionari.“, se arată în studiul citat. 

Garanţie în bani pentru ocuparea unei funcţii în port

Plutaşii proveneau din jurul oraşului Alba Iulia, în principal din satele: Oarda de Jos, Oarda de Sus, Bărăbanţ, Miceşti, Drâmbar, Vinţu de Jos, Vurpăr, Blandiana, toate făcând parte  din domeniul fiscal al Principatului Transilvaniei. Înlesnirile au fost una dintre soluţiile găsite pentru atragerea locuitorilor din satele învecinate pe şantierul de la Partoş. Una dintre ele era scutirea de vamă la podul de peste Mureş. Pentru ocuparea  unor funcţii importante la Oficiul de la Partoş, se depunea o garanţie în bani. Plutaşii şi constructorii de nave erau angajaţi pe baza unor convenţii.

Procesul de exploatare a bogăţiilor Transilvaniei s-a intensificat după intrarea provinciei sub stăpânire austriacă. Tot atunci a fost reorganizat şi depozitul principal de la Partoş, pe malul drept al Mureşului. Ulterior, aici a fost dezvoltat un mare şantier pentru construirea navelor, bacurilor, plutelor, şi a altor tipuri de ambarcaţiuni necesare transportului sării şi a altor mărfuri pe apă. Principala activitate a Oficiului de la Partoş a fost să  aprovizioneze cu sare Banatul, sudul Ungariei şi parţial Serbia şi Croaţia.

Portul de la Partoş, locul unde se construiau plutele

Într-un document  din 1721, semnat la Alba Iulia între Oficiul de sare împărătesc şi comitatele de

 pe Mureş, se făcea referire şi la numărul corăbierilor şi organizarea acestora. Sarea era transportată de 110 corăbii. Fiecare era deservită de 6 vâlaşi şi un cârmaci .Câte 12 lemnari construiau o navă (nae) în 8 zile.  Lemnul necesar, de brad, era adus, cu plutele pe râul Sebeş. Lungimea unei plute era între 10 -12 stânjeni, iar lăţimea de 3 stânjeni. O plută costa între 250-260 florini.

După venirea austriecilor în Transilvania, după 1699, la Partoş a fost dezvoltat un impresionant şantier pentru construirea plutelor, care să transporte sarea, lemnul, grânele pe Mureş. Într-un act din 1772, citat în studiul amintit, se spune că Oficiul de la Partoş deţinea un număr de 262 de nave, dar ar mai fi fost necesare vreo 400. Numărul corăbierilor era de 1500. Asta  pentru a se putea transporta până la Seghedin (Ungaraia)în jur de 600.000 măji de mărfuri (cca. 30.000 de tone). În 1780, erau 300 de plute doar pentru transportul sării pe Mureş. Fiecare putea duce o dată o încărcătură de 600 bolovani de sare.

În 1810, numărul satelor care furnizau plutaşi pe Mureş era de 39. În anul revoluţionar 1848 circulau pe Mureş între 10.000-12.000 de plute pentru transportul sării. În general,  plutele erau încărcate de la Partoş cu sare, dar făceau şi transporturi de cereale, produse alimentare, făină, fasole, vinuri, fier, cupru, plumb, lemne, scânduri şi piatră de construcţie, spre zonele de vest  ale Transilvaniei, spre Banat şi Ungaria. O plută făcea, de obicei, într-o vară trei transporturi până la Seghedin. Un transport dus – întors dura până la 6 săptămâni.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au început să fie exploatate şi sursele de sare de la Ocna Mureş, dar depozitul principal a rămas la Partoş, lângă Alba Iulia.Ca dovadă a importanţei plutăritului, în Alba Iulia s-a dezvoltat un cartier special al plutaşilor români, numit Hăiuşul (în limba maghiară) sau Schiffleute (în limba germană).

Depozitul de sare apare în planurile Cetăţii de secol XVIII

Din secolul al XVIII-lea s-au păstrat două planuri ale Cetăţii şi oraşului Alba Iulia, în care au fost redate grafic depozitul principal de sare şi atelierul de confecţionat nave de la Partoş, ambele situate pe malul drept al râului. În cel din 1740, în partea de sud a oraşului se disting cursul Mureşului, podul cu casa vămii, precum şi traseul şoselei principale ce leagă Alba Iulia  de Sibiu prin Sebeş. Pe acelaşi mal drept se afla şi depozitul de sare, amenajat pe circa 300 de metri, inscripţionat în legeneda planului, la nr.33 (Saltz Niederlag). În planul din 1771 sunt marcate şi inscripţionate numai obiectivele principale ale oraşului: cartierele, străzile, canalele, bisericile, precum şi depozitul de sare de la Partoş, ce era sistematizat şi grupat în trei mari clădiri cu forme asemănătoare. Primul depozit avea o lungime de circa 100 de metri, cel de-al doilea avea forma literei U, iar ultimul al literei E.

Transportul sării pe Mureş cu plutele a încetat după 1868, când s-a inaugurat calea ferată Arad-Alba Iulia.De încetarea definitivă a acestei vechi ocupaţii din Transilvania putem vorbi după 1960, după apariţia transportului feroviar şi auto. (Articol scris de Nicu Neag)