Vacanţă acasă, în Moldova (I)

Azi: de unde a plecat ”Mica Moldovă” din Italia. Nu-mi amintesc ca în ultimii 20 de ani să fi avut patru zile libere la rând în perioada  Paştilor. Vizitele acasă, la Roman, atunci când au fost, au fost mai mereu pe fugă. Aşa că am profitat acum de această minivacanţă pentru  a vizita câteva dintre locurile scurtelor excursii de duminică ale copilăriei.

Vă voi împărtăşi impresiile mele, preţ de câteva episoade.

Prima zi: până la Iaşi şi înapoi. Plecăm de acasă dimneaţa târziu spre Iaşi, unde avem de gând să rămânem aproape toată ziua, dar vrem să ajungem şi la Palatul Cuza de la Ruginoasa, redeschis acum trei luni.

Ieşim din cartierul Fabricii de Zahăr, locul copilăriei mele, pe şoseaua aproape pustie – e Vinerea Mare, oamenii stau mai mult pe lângâ casă, pregătirile pentru Paşti sunt în toi.

Fosta vilă a directorului, ridicată odată cu fabrica,  la finele secolului al XIX-lea, este încă acolo, mascată în parte de construcţiile din anii ”70 ai secolului trecut ale liceului industrial. Un contrast oribil între pavilioanele dreptunghiulare şi vila cu forme amintind de castelele Valoniei.

Am fost la grădiniţă în acea vilă, apoi, în anii de şcoală, am intrat de multe ori, cu diverse prilejuri şi îmi amintesc scara interioară din lemn sculptat şi minunatele lambriuri.  Fabrica a fost ridicată de o societate cu capital belgian, numită ”Danubiana” şi, odată cu ea, cartierul în care m-am născut şi am crescut. Vechile case, în stilul coloniilor muncitoreşti belgiene, există şi azi.

Cândva, parcul vilei directoriale era imens, trecea dincolo de şoseaua de azi. Cu ani şi ani în urmă, mai aminteau de aceasta cele două rânduri de copaci cu frunze de un roşu închis, care probabil mărgineau o alee ce ducea hăt, spre valea Moldovei. Pentru noi, copiii, erau reperul drumului de vară către locurile de scăldat.

Am căutat copacii roşii cu privirea, din mersul molcom al maşinii. Nu mai erau. Doar câmpul verde, pepiniera de pomi oramentali a unui afacerist italian şi mica lui hacienda. Apoi, câteva vile noi, identice şi pustii, aliniate perpendicular faţă de şosea, victime ale crizei.

În dreapta lăsăm în urmă şi vechea fabrică – la începutul anilor 70 a fost construită una nouă, cu ajutorul specialiştilor polonezi, prin schimburile între ţările comuniste. Câteva vechi clădiri din cărămidă, demne de muzeul tehnic, sunt încă  picioare. Au fost demolate însă cele două coşuri, galbene şi înalte, care dominau cartierul nostru precum turnurile din San Gimignano. Păcat.

Intrăm în Cordun, primul sat de la ieşirea din oraş. Cunoscut ca sat de oameni gospodari şi mândri dar, cel puţin unii dintre ei, cam iuţi la mânie. Aceştia au scris istorie, ba pe la cârciuma de la mine din cartier ( pe care bunicul a cumpărat-o înainte de război) , ba pe la aprigele meciuri de fotbal din ”judeţeană”, de pe terenul din capătul satului.

Altfel, vecinătatea uzinei de ţevi, ce aparţine azi grupului Arcelor-Mittal, plus câteva mici investiţii de dată recentă, printre care o fabrică de materiale de costrucţii nou-nouţă, asigură comunei o anumită prosperitate. Se vede în casele şi curţile oamenilor, în dotările publice.

Mergem mai departe şi intrăm în zona satelor de ceangăi, cum li se spune - sau pur şi simplu ”catolici”, aşa cum le spunem noi. Sunt multe astfel de localităţi în Moldova centrală, pe valea Siretului şi a Moldovei.

Asupra originii acesei populaţii există mai multe teorii, cea mai des utilizată fiind aceea că ei au trecut Carpaţii, cândva, prin secolul al XIII-lea.  Până vom afla datele recensământului din 2011, să spunem că în 2002 aproape 1.400 de oameni se declarau ceangăi, dar cifra nu are relevanţă. Cei mai mulţi locuitori ai acestor sate se declară, probabil, români de religie romano-catolică. UDMR le-a cerut la ultimul recensământ să se declare maghiari – vom vedea ce vor arăta cifrele oficiale.

Aceşti oameni şi-au păstrat credinţa romano-catolică, nu însă şi limba. Pe când eram copil, le-am auzit limba, un dialect maghiar, vorbită mai ales de cei mai în vârstă. Dar am văzut cu ochii mei cum un tânăr ceangău şi un ungur sadea din Transilvania nu s-au putut înţelege decât în româneşte. ”Îmi dau seama că e un fel de maghiară, dar nu înţeleg nimic”, s-a lăsat păgubaş transilvăneanul.

Şoseaua ca-n palmă, plopii aliniaţi de-a lungul acesteia, câmpurile frumos lucrate, când de un verde crud, când în galbenul tare al rapiţei, casele din depărtare cu acoperişuri roşii şi turlele zvelte ale bisericilor catolice amintesc parcă de Alsacia.

Aceşti oameni au fost primii care au plecat în Italia, la începutul anilor ”90. Cu timpul, şi-au adus în Peninsulă rude şi apoi foşti colegi de serviciu, care deja nu mai erau catolici. Aşa s-a născut ”Mica Moldovă” din Italia.

”Catolicii” sunt cunoscuţi ca oameni muncitori şi cu familii foarte numeroase. O casă cu 8-10 copii era ceva normal pe vremea adolescenţei mele şi probabil că, în sate, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.

”Avansul” în emigraţie se vede. Case arătoase, adesea vile cu unu-două etaje, sate îngrijite, cu o anumită atenţie pentru detaliu, ”importată”, desigur, din vestul Europei. Plus uriaşele biserici de rit romano-catolic, ridicate în anii din urmă.

Trecem prin Pildeşti şi Săbăoani, reconfortaţi la gândul că există sate româneşti, în această Moldovă ”săracă”, unde se poate trăi demn şi unde viitorul chiar există. Intrăm în şoseaua principală şi accelerăm spre Iaşi.

Despre Iaşi şi Ruginoasa vă voi povesti mâine.