Impresiile şi gândurile s-au cristalizat sub forma unor capitole de roman bazat pe întâmplările reale trăite în această aventură. Vi le împărtăşesc cu speranţa să vă inspire şi să vă aducă aproape experienţa excepţională pe care am trăit-o timp de 31 de zile, în vara lui 2016. 

Prolog

Am văzut-o prima dată în gara Paris Montparnasse, unde amândouă aşteptam trenul spre Bayonne. De aici urma să iau un alt tren, spre St. Jean - punctul de plecare în Camino de Santiago, un drum de 800 de kilometri pe jos, cu toată avuţia îndesată într-un rucsac de zece kilograme pe care urma să-l duc în spate tot drumul ăsta, pe munţi şi văi, prin oraşe şi sate.

Este foarte posibil ca ea să nu mă fi remarcat pe mine, pentru că eram o figură comună între atâţia europeni de pe peron. Dar eu am văzut-o, micuţă, cu părul negru, tuns foarte scurt, cărând în spate un rucsac ce părea chiar cât ea de mare. Toată era îmbrăcată în negru, numai rucsacul era de un roşu strălucitor, îl vedeai de departe. Părea derutată de mulţime şi de zgomot, dar s-a văzut că asta era numai o aparenţă. Căci în timp ce eu m-am învârtit ameţită să găsesc numărul vagonului, ea l-a aşteptat pe peron exact în locul în care s-a deschis uşa. Apoi a urcat, aruncând dintr-o singură azvârlitură de braţ rucsacul greu în poliţa de deasupra capetelor. M-am făcut că n-o mai văd şi mi-am văzut de ale mele, mai ales că stăteam în TGV alături de un francez care se foia încontinuu, ba ca să mănânce nişte patiserii de la Paul, ba ca să se uite la un film, ba ca să-şi omoare plictiseala cu o frichineală obositoare.

Mi s-a băgat iar în seamă în gară, la coborâre. Avea acelaşi aer derutat, parcă încremenise în secunda de la plecarea din Paris. Am ştiut că merge şi ea pe Camino, dar n-aveam încă reflexul de a vorbi lejer cu oamenii, eram „orăşenizată” din cap până-n picioare, cu toate filtrele, ecranele şi scuturile pe poziţie. Trenul spre St. Jean a fost o minunăţie : un fel de mocăniţă mai emancipată, cu un singur vagon – Doamne, ce-aş mai vrea să merg încă o dată cu trenul ăla... Dar fără oboseala unei zile de avion-autobuz-metrou-tren, fără alergătura din Paris, fără emoţia pierderii legăturilor şi fără greutatea aia uriaşă pe care urma s-o port pe umeri treizeci şi mai bine de zile. N-am însă certitudinea că, în alte condiţii, călătoria de la Bayonne la St. Jean ar mai avea acelaşi farmec.

Când am coborât la destinaţie, lumea se schimbase. Ceva plutea în aer, casele păreau la fel, dar sigur nu erau înfipte în pământ, oamenii se uitau unii la alţii cu un alt fel de privire şi mi s-a părut că ea mi-a zâmbit. Nu-mi dau seama cum, dar nimeni nu se întorcea după rucsacul ei roşu. Părea să treacă printre noi toţi nevăzută, sau să n-o văd decât eu.

Am apucat drumul spre miezul satului. Curgeau oameni din toate părţile, dar eu mă ţineam după ea, fascinată de rucsacul roşu şi de siguranţa cu care păşea, punând picioarele unul după altul. Nu ştiam cum o cheamă, aşa că mi-a venit în minte să aş putea să-i spun, deocamdată, Ikebana. S-a oprit în dreptul unei pensiuni, a intrat şi a întrebat într-o engleză europeană destul de împiedicată:

– Aveţi vreun pat disponibil?

Aşa că am rămas şi eu acolo. Francezul de la tejghea n-avea niciun chef de noi, dar făcea conversaţie cu mult talent de negustor. Am plecat să luăm „credenţialele”, carnetele alea în care o să colecţionăm ştampile ca bezmeticii, cât o dura drumul. Ikebana şi cu mine, umbra ei.

Şi în seara aia de 2 august am aflat şi cum o cheamă: Mioki, micuţa japoneză budistă din Kyoto.

Ziua 1

Mioki nu putea pricepe în ruptul capului cum putea un bărbat să se epileze pe picioare într-o baie comună. Îl surprinsese acolo, intrând să se spele pe dinţi înainte de culcare. Plănuia să adoarmă devreme, ca mâine să plece la cinci dimineaţa, deşi îşi dădea seama că va trebui să aştepte micul dejun de la şase şi jumătate. Dar planul era în capul ei, o să stea smirnă pe scaunul de la intrare, aşteptând pâinea prăjită şi ceaiul.

Când îl văzuse cu maşina electrică zumzăind pe gambe şi pe coapse în sus, Mioki nu-şi dăduse seama cum ar trebui să reacţioneze. Să facă stânga-mprejur cerându-şi scuze, sau să se comporte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat şi să-şi vadă de treabă. „Vezi că acolo nu eşti la noi acasă”, îi spusese călugărul bătrân care o instruise pentru misiune, „trebuie să te porţi ca ei”. Mioki studiase zile, săptămâni, felul de-a se purta al europenilor, dar neprevăzutul o lovise din prima seară. „Oare ce-ar face acum o femeie de-a lor?” se întrebase ea, încremenită în pragul uşii, fără să-şi dea seama că se holbează ca un copil la o ciudăţenie. Dar bărbatul, negricios, cu părul unsuros dat pe spate, părea să nici n-o fi observat. Îşi epila în continuare, cu atenţie, fiecare bucăţică de piele, împrăştiind păr peste tot. Scârbită, Mioki s-a întors pe călcâie. Şi-a luat sticluţa cu apă şi a ieşit, ca să se spele pe dinţi într-o rigolă de la marginea drumului. Bine că făcuse duş de cum venise, nu mai avea motiv să intre în baie în seara asta.

Când s-a întors în dormitor, a mai înţeles un lucru ciudat: avea să doarmă alături de trei bărbaţi. Budismul o învăţase să nu facă diferenţe de sex, dar europenii aveau ceva straniu în comportament, de parcă mereu te trăgeau de mânecă să te facă atenţi asupra lor. Lipsa asta de discreţie o tulbura cumplit. „Întăreşte-te, abia începe”. Se aşeză în pat, închise ochii şi încercă să mediteze aşa cum îi spusese maestrul ei: îndepărtează iluzia că gândurile îţi vor lăsa vreodată mintea limpede ca apa de izvor. Gândurile nu pot pleca definitiv, aşa cum nici cocorii nu zboară departe pentru totdeauna. S-a concentrat asupra respiraţiei. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră. Inspiră, expiră.

O bubuitură a smuls-o din liniştea ei. Îmbrăcat doar în chiloţi, negriciosul îşi terminase duşul. Mioki s-a uitat la ceas: bărbatul ăsta stătuse în baie exact o oră, timp în care îşi răsese părul de pe trup, horcăise, tuşise, scuipase, se săpunise cu zgomot, fluierase, cântase, se frecase energic cu prosopul, gâfâind şi icnind, iar acum venise în dormitor, trântind uşa. Spre groaza ei, Mioki l-a văzut apropiindu-se de ea.

– Vrei să te culci acum? a întrebat-o el, într-o engleză groaznic de stâlcită.

– Da.

Mioki nici nu se gândea să-i încurajeze conversaţia, dar pe negricios nu părea să-l încurce lucrul ăsta.

– Eu acum ies la masă…

„Doamne, sper că n-are de gând să mă invite…”

– …şi voiam să-ţi spun că o să te deranjez când mă întorc.

– Nu-ţi face griji, dorm buştean, poţi să te întorci şi-n zori.

Mioki s-a înfuriat pe grosolănia ei. Era speriată, de aceea reacţiona aşa. Dar, în mod bizar, europeanul a zâmbit.

– Ok, bine atunci.

S-a întors pe călcâie şi a plecat, lăsând-o pe micuţa japoneză ţintuită locului. „Deci dacă mă repede cineva în felul ăsta, pare firesc să nu mă supăr câtuşi de puţin. Probabil că pentru ei nu contează”, şi-a spus ea. „Ba chiar părea că se-amuză”. Contrariată, s-a strecurat în sacul de dormit şi şi-a început incantaţiile tăcute. Avea nevoie să-şi liniştească mintea şi sufletul pentru aventura care urma să înceapă a doua zi, când trebuia să treacă Pirineii spre Spania dintr-o bucată, în zece-douăsprezece ore.

Foto: arhiva personală