Solomon Marcus, matematician: „Am trăit în două universuri: al poeziei şi al războiului“

Solomon Marcus, matematician: „Am trăit în două universuri: al poeziei şi al războiului“

Solomon Marcus matematician

Profesorul Solomon Marcus (86 de ani) vorbeşte despre matematică, poezie, revelaţie, visuri, alcătuiri ale unei vieţi închinate descoperirii: „Dar oare ce-o fi, dacă priveşti mai departe şi mai departe?“, se întreba matematicianul încă din copilărie.

„Adevărul": Sunteţi foarte energic: dezbateri, prezentări, congrese ştiinţifice...

Solomon Marcus: ...Am considerat întotdeauna că una din marile şanse ale vieţii mele a fost aceea de a fi ales această profesie: profesor cercetător în matematică şi toate prelungirile ei, care, pentru mine, merg peste tot.

Aţi mizat pe interdisciplinaritatea aceasta dintre matematică şi tot ceea ce ne înconjoară.

Dar asta a venit în mod natural. Din etapă în etapă m-am trezit că am nevoie de alte şi alte orizonturi. Nu a fost un program, a fost cursul natural al vieţii mele. Când eram elev, pasiunile mele erau literatura şi teatrul. Filosofia iarăşi mă interesa. Matematica am descoperit-o abia la vârsta Bacalaureatului.

Şi a fost un risc asumat: aţi dat la Facultatea de Matematică pentru că vă fascina denumirea disciplinelor, afişate la avizier.

Am făcut acest lucru perfect conştient de riscul pe care mi-l asum. A fost un mare noroc că nu a trebuit să schimb ulterior specializarea.

Dar cum aţi numi această cotitură bruscă şi radicală spre matematică? Fler?

A fost o bănuială. Că s-ar putea ca acolo să se ascundă ceva extraordinar. Doar o bănuială, care s-a confirmat foarte repede. De la primele cursuri de Analiză matematică am înţeles că am nimerit într-un loc care mă aştepta. Am simţit că matematica este studiul proceselor cu o infinitate de etape şi lucrul acesta mă pasiona încă din copilărie.

Cum aşa?

Eram copil de şcoală primară şi la sfârşitul caietelor mele mă apucam să scriu, în mod instinctiv, numerele: 1, 2, 3... Şi eram fascinat de faptul că nu te poţi opri. Că nu se termină şirul ăsta. Şi lucrul acesta m-a impresionat puternic: dar oare ce-o fi, dacă priveşti mai departe şi mai departe?, mă întrebam.

Solomon Marcus, în clasa a doua primară 



Vă gândeaţi la asta în copilărie?

Da. Era o curiozitate, mă uitam la viaţa mea. În fiecare zi vorbim de mâine, apoi de poimâine, ca şi numerele se tot înşiră, ca mărgelele pe aţă, şi nu se vede un sfârşit; şi, de fapt, niciun început. Pentru că noi în mod artificial începem de la un anumit moment. Găsisem undeva întrebarea aceasta, pe care am reluat-o apoi mereu la întâlnirile mele cu elevii: „Ai un măr. Mănânci azi jumătate din el, mâine jumătate din ce-a rămas, poimâine jumătate din ce ţi-a rămas cu o zi în urmă. Şi atunci, mărul acesta când se termină de mâncat?" Noi ştim din practică: un măr se termină de mâncat destul de repede. Dar după această socoteală, el nu se termină niciodată. Toate aceste întrebări veneau peste mine dar nu-mi dădeam seama unde bat pentru că matematica şcolară nu m-a atras.

Ce aţi citit pe avizierul acela din Facultate, ce era scris acolo?

„Aritmetică transfinită", „Calcul infinitezimal". Erau cuvinte care aveau pentru mine un efect de vrajă, deşi nu le înţelegeam conceptual.

Folosiţi un cuvânt surprinzător ca să descrieţi starea indusă atunci de aceste expresii: „vertij".

Cuvântul acesta nu l-am pronunţat eu prima dată în legătură cu matematica. În cartea mea, „Poetica matematică", am citat un mare matematician american,  Marston Morse, care spune că disciplina aceasta te duce în momentele ei supreme la o stare de vertij, de beţie, de desprindere din contingent.

Dar avuseseţi acelaşi sentiment cu poezia, înainte de această întâlnire.

Cronologic da; întâlnirea cu poezia s-a petrecut la 15 ani. Unul din primele momente de acest gen s-a petrecut când am citit „Sara pe deal". Ei, acolo, la capătul lecturii, am simţit că m-am umplut de o stare atât de puternică, încât nu am mai putut continua. Ştiam alte poezii de Eminescu, de pildă „Ce te legeni, codrule?" sau „Somnoroase păsărele", pe care le învăţam pe dinafară, dar nu înţelegeam mare lucru din ele.  Dar la „Sara pe deal" este o incandescenţă extraordinară. Am simţit această stare de vrajă. Am regăsit-o apoi la Rilke, Edgar Allan Poe, Baudelaire. În matematică a venit mult mai târziu, din cauză că matematica şcolară nu era îndreptată spre idee, spre viziune, era confiscată de procedee mecanice. Îţi educa simţul ordinii, dar nu era ceva de profunzime.

Cu profesorul său, celebrul matematician Grigore Moisil



Şi profunzimea ei când aţi descoperit-o cu adevărat?

Profunzimea ei o descopăr mereu, în noi şi noi înfăţişări. Nu se termină această descoperire. Descopăr noi aspecte şi mă minunez în faţa lor cu aceeaşi prospeţime cu care un copil vede prima oară soarele. Târziu, la maturitate, am început să citesc mai mult despre geometriile neeuclidiene şi sunt unele lucruri pe care le-am aflat abia în ultimii ani şi cu care, de multe ori, adorm în minte. Dar astea le-am descoperit în ultimii ani, pentru că matematica trăieşte un decalaj extraordinar între ceea ce este ea în profunzime - privilegiul unui număr redus de oameni, care i se dedică - şi cum apare ea în sistemul educaţional.

Dumneavoastră aţi făcut-o atrăgătoare, aţi făcut legătura dintre matematică şi poezie, dintre matematică şi teatru, dintre matematică şi artele vizuale.

Atunci când am început  „Poetica matematica", credeam că numeri pe degete pe cei cărora le-a dat prin cap să asocieze poezia cu matematica. Am trăit multă vreme cu ideea că asocierea acestor două domenii e o chestie neobişnuită, singulară şi greu asimilată de oameni. Am descoperit treptat că toţi marii poeţi ai lumii au scris măcar o dată despre această asociere. De pildă, Dante are în „Divina Comedie" referinţe bogate la matematică;Shakespeare, în sonetele lui, Goethe, în „Faust", în convorbirile cu Eckermann (n.r. - poet şi memorialist german, secretarul particular al lui Goethe); marele poet italian Leopardi, Edgar Allan Poe, Novalis, Paul Valéry... Lista aceasta este extraordinar de lungă. Toţi găsesc că un poet, pe deplin conştient de misiunea lui, nu poate să rateze din câmpul lucrurilor în faţa cărora se minunează, acele expresii ale ordinii, regăsite în ştiinţele exacte. Deci vreau să vă spun că numai lipsa de cultură şi informaţie face ca o serie de umanişti să continue să vorbească despre caracterul ciudat al asocierii matematicii cu poezia sau al ştiinţei cu literatura. Nu, această asociere este deja un fenomen frecvent, curent, sistematic.

Matematica şi poezia ne apropie amândouă de paradoxul existenţei, aţi spus.

Asta ţine de modul în care eu m-am apropiat iniţial şi de matematică, şi de poezie. Şi la una, şi la cealaltă, infinitul are un rol esenţial, în ambele ieşi din logica vieţii cotidiene şi intri într-o altă lume, a paradoxurilor de tot felul, într-un univers de ficţiune. Ele răspund pentru mine unei nevoi vitale: mi-am dat seama că m-am născut cu această dorinţă de a înţelege lumea şi de a mă înţelege pe mine.

Aţi primit răspunsuri?

Am primit o serie de răspunsuri, dar mereu rămâne loc pentru noi răspunsuri pentru că misterul lumii este inepuizabil.

"Poezia şi matematica răspund pentru mine unei nevoi vitale: mi-am dat seama că m-am născut cu această dorinţă de a înţelege lumea şi de a mă înţelege pe mine.''

"Descopăr noi aspecte şi mă minunez în faţa lor cu aceeaşi prospeţime cu care un copil vede prima oară soarele.'

„Trăiam într-o Românie care mă respingea"

Spuneţi-mi o revelaţie pe care v-a dat-o matematica în viaţa particulară.

Eu la 15 ani trăiam într-o realitate exterioară dramatică. Era al Doilea Război Mondial, iar eu eram supus unei discriminări care mă arunca la marginea societăţii. Trăiam într-o Românie care mă respingea. Şi în aceste condiţii eu citeam „Sara pe deal" şi mă îndrăgosteam de adevărata Românie: Eminescu, dar şi Arghezi şi Ion Barbu. M-am regăsit atât de organic în poezia lor, am simţit că ei răspund atât de bine nevoilor mele sufleteşti, încât nu mă mai puteam dezlipi de ei. Şi asta era legat, în mod evident, de limba română. Trăiam în două universuri paralele: al poeziei şi al războiului, pentru că România a avut o legislaţie rasială, între 1940 şi 1944. Eu nu aveam voie să frecventez nicio şcoală. Iar în viaţa cotidiană, dacă voiam să cumpăr o pâine trebuia să stau la o linie de aşteptare, dar oricine mă putea lua şi duce la coada cozii, pentru că el avea prioritate. Era o serie de interdicţii care te puneau în situaţii foarte umilitoare, te simţeai ca un non-cetăţean, simţeai că nu eşti o fiinţă umană autentică. Vă daţi seama cum e ca la vârsta de 7 ani să te vezi fugărit de un alt copil, care-ţi strigă din urmă: „Mă, jidane, de ce l-ai omorât pe Iisus Hristos?". Era o situaţie curentă. Nu mai vorbesc că exista pericolul ca de la un moment la altul să fii deportat. Eu am avut norocul şi am scăpat, pentru că nu eram în imediata apropiere a frontului. Şi în condiţiile acestea am descoperit poezia.

V-aţi refugiat în ea.

Da, a fost o adevărată binecuvântare şi, prin aceşti poeţi, eu nu m-am putut despărţi de limba română de-a lungul întregii mele vieţi. Mă întrebau unii: „Domnule, ai primit invitaţii din toată lumea, de ce n-ai rămas acolo?". Iar eu le-am spus: „Eu nu mi-am pus niciodată această întrebare. Dumneata mi-o adresezi acum".

Aţi avut parte de mentori celebri, personalităţi marcante ale matematicii.

Din păcate, nu pot include printre mentorii mei pe niciunul dintre profesorii de şcoală, deşi mulţi îmi erau simpatici, dar n-au lăsat urme în mine. Primul care m-a marcat a fost Miron Nicolescu, apoi Grigore Moisil, Simion Stoilow, Dan Barbilian (n.r. - numele adevărat al poetului şi matematicianului Ion Barbu), Gheorghe Vrănceanu. Apoi, abia în urmă cu câţiva ani am descoperit mentori în matematicieni pe care nu i-am avut ca profesori, Traian Lalescu, Dimitrie Pompeiu. Sau de pildă Gheorghe Lazăr, pe care îl descopăr ca pe un personaj fascinant. Pentru mine ideea de mentor nu trebuie confundată cu ideea care circulă acum, ideea de modele. Despre fiecare dintre aceştia pe care i-am enumerat pot să vorbesc şi despre lucruri care nu mi-au plăcut la ei. Dar mi-au fost mentori pentru că, într-o anumită perioadă a vieţii, m-au marcat foarte puternic. Mi-am dat seama că oamenii nu sunt niciodată perfecţi. Fiecare om are anumite direcţii în care excelează şi altele în care eşuează.

Dumneavoastră în ce domeniu eşuaţi?

Eu? În cele mai multe. (râde) De pildă azi dimineaţă, când am încercat să închid lumina, la comutator, mi-am dat seama că s-a defectat tabloul electric. La lucruri de genul acesta eşuez în general.

Aţi simţit că aplecarea aceasta profundă către studiu v-a afectat mecanismele de relaţionare socială?

În general, câştigul obţinut din opţiunea făcută era suficient pentru a mă împăca în ceea ce priveşte lucrul la care am renunţat. Foarte rar au fost situaţii în care să mă găsesc într-o dilemă. Dar îmi amintesc una. Era 1972 şi eu mă aflam la o universitate din Olanda, unde primisem oferta unui contract pe durata a doi ani, ca profesor. Eu am răspuns în mod spontan: „Nu pot. Sunt aşteptat la Bucureşti".

Cine vă aştepta?

Mă aştepta soţia mea, Paula Diaconescu, profesoară la Facultatea de Litere, mă aştepta Miron Nicolescu, mă aştepta o lume întreagă de studenţi. Mi-a scris zilele trecute un matematician român care acum, la aproape 50 de ani, este profesor la Facultatea din Marsilia. Spunea că şi-a amintit perioada când era student în anul al doilea şi eu îi eram profesor la cursul de Analiză matematică şi că i-a plăcut mult acest curs. A dat o serie întreagă de detalii. Şi mi-am spus: „Iată ce am însemnat eu pentru el în acel moment".

Aţi devenit, la rândul dumneavoastră, mentor.

Eu am lucrat întotdeauna personal cu studenţii foarte buni, mergeam cu ei la bibliotecă. Dar să ştiţi că şi unii dintre ei au devenit, de-a lungul timpului, mentori pentru mine: matematicianul Vasile Ene, prin modul său de a se dedica şi de a trăi problemele matematice. Mai târziu, mi-a spus: „Când mi-aţi dat revista aceea de matematică, m-am dus cu ea acasă şi mi-am dat seama că asta era ce aveam eu nevoie şi nimeni nu-mi arătase până atunci. Această revistă mi-a schimbat viaţa".

"Prin aceşti poeţi, Eminescu, Arghezi şi Ion Barbu, eu nu m-am putut despărţi de limba română de-a lungul întregii mele vieţi.''

„Am un vis recurent: acela că mă rătăcesc"

Cum erau părinţii dumneavoastră?

Tatăl meu era croitor, dar în anii '30, când eu mi-am trăit copilăria, decăzuse foarte mult, ajunsese într-o stare de sărăcie. Mama era croitoreasă şi ea, dar casnică, pentru că avea de crescut opt copii. Doi dintre fraţii mei au murit în Primul Război Mondial de tifos exantematic. Mama mea a avut această vocaţie a sacrificiului, muncea toată ziua. Aveam o relaţie afectivă foarte puternică cu mama mea. Tatăl meu suferea că nu reuşise să atragă pe niciunul dintre băieţii lui la croitorie şi şi-a zis că poate îi reuşeşte cu mine, mezinul familiei. După ce mi-a explicat vreo oră întreagă cum se mânuieşte foarfeca, a pus diagnosticul clar: „Nu eşti bun de nimic!". El voia să nu mă mai dea la şcoală - tocmai rămăsesem repetent în clasa a doua, dar unul din fraţii mei s-a dus şi m-a înscris.

Spuneaţi undeva că momentul acela, când un profesor v-a lăsat repetent, e o rană ce nu s-a închis nici astăzi.

M-a lăsat repetent la limba română, care mie îmi plăcea atât de mult. M-am încurcat la o poezie foarte lungă. Când am văzut afişat cuvântul „repetent", timp de o lună n-am ieşit din casă de ruşine. Copiii se strângeau în jur, te arătau cu degetul şi strigau: „Repetentul! Repetentul!". Şi asta m-a apropiat de poezie şi de teatru. Ţin minte prima piesă pe care am văzut-o: o trupă de amatori a interpretat „Omul care a văzut moartea", de Victor Eftimiu. Şi eu m-am furişat în teatru şi chestia asta, că poţi să recompui viaţa pe-o scenă, m-a impresionat foarte mult. Şi de atunci m-am îndrăgostit de teatru şi chiar voiam să mă fac actor. Mi se părea că este extraordinar să trăieşti într-un altul.

Filosofia compromisului spune că în timp ce obţii un avantaj pe de o parte, plăteşti cu un dezavantaj. Ce v-a luat matematica?

Unul din compromisuri a fost acesta, că în loc să fac ce fac cei mai mulţi - se duc să se distreze, cum se spune, eu rămâneam să citesc şi să scriu. Se vorbeşte mereu că trebuie să optimizăm cutare activitate, dar cele mai multe împrejurări de viaţă nu se rezolvă în termeni de optimizare, ci în termeni de compromis. Adică, ce pierzi când câştigi cutare lucru sau ce câştigi când pierzi cutare lucru. Trebuie mereu să cântăreşti. Şi există o întreagă matematică a compromisului.

Puteţi afirma despre dumneavoastră că sunteţi un optimist?

Eu niciodată nu discut în termeni de optimism şi pesimism. Nu folosesc termeni de referinţă care ţin de întâmplare. Folosesc acei factori care depind de mine.

Şi totuşi, se poate pune semnul egal între ce depinde de noi şi ce nu depinde de noi?

Toată problema asta este: să ştii, să înţelegi că multe lucruri depind de tine şi să le foloseşti. Ca atunci când discuţi despre viitor să primeze nu imaginea a ceva care vine peste tine, ci imaginea a ceva proiectat de tine. Ca un lucru pe care, în mare măsură, tu îl poţi proiecta. Altfel, cred că optimistul e cel care crede că întâmplarea îl va favoriza iar pesimistul - cel care crede invers.

Atunci cum v-aţi numi această disponibilitate a dumneavoastră, de a vă bucura de viaţă în simplitatea ei?

În asta constă o adevărată personalitate, cred eu: în faptul că nu se lasă făcut de altul. Să nu te comporţi ca şi cum eşti manipulat: de lecturi, persoane, împrejurări. Să te comporţi prin modul tău personal de gândire. Dar şcoala nu-l învaţă pe elev să gândească cu capul lui. El mereu asimilează şi repetă lucruri care vin din altă parte, nu din capul lui.

Spuneaţi undeva că în perioadele de solitudine vă analizaţi visurile.

Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate foarte importantă de a te înţelege. Pentru că, vedeţi, noi în viaţa conştientă avem un autocontrol. În vise, nu-l mai avem. Şi decalajul acesta te face să înţelegi în ce măsură comportamentul tău vine dintr-o reprimare a unui alt eu al tău. Toată psihologia fiinţei umane e axată pe diverse tipuri de eu-ri.

Aveţi un vis recurent?

Da, sunt visurile în care mă rătăcesc. Ajung într-un loc, nu ştiu ce e cu locul ăla, unde sunt. Pierdere. Un alt vis recurent este că-mi dispar cheile sau actele. Asta este şi o obsesie în viaţa reală. Ultima mea groază în această privinţă este că trebuie să-mi schimb actele de la gaz de pe numele soţiei mele, care a decedat acum şase ani, pe numele meu. Se pare că e o chestie foarte complicată, iar persoana care se ocupă de asta a pronunţat un cuvânt care îmi stârneşte groaza: „N-aveţi cadastru!" Aţi auzit de cuvântul ăsta? Este
înfiorător.

"Dacă nu eşti atent la visurile tale ratezi o posibilitate foarte importantă de a te înţelege.''

"Tatăl meu suferea că nu reuşise să atragă pe niciunul dintre băieţii lui la croitorie şi şi-a zis că poate îi reuşeşte cu mine, mezinul familiei.''

Una din două

- Cézanne sau Picasso? Picasso.
- Johannes Brahms sau Richard Wagner? Brahms.
- Stephane Mallarmé sau Paul Valéry? Valéry.
- Poezii eminesciene: „Mortua est" sau „Epigonii"? „Epigonii".
- Reiner Maria Rilke sau Edgar Allan Poe? Rilke.
- „Faust" (Goethe) sau „Divina Comedie" (Dante Alighieri)? „Faust."
- Teatru: Samuel Beckett sau William Shakespeare? Shakespeare.
- Arhimede sau Euclid? Arhimede.
- Tango sau balet? Tango.
- Vioară sau pian? Vioară.

CV

- Premiat şi pentru critică literară

- Numele: Solomon Marcus

- Data şi locul naşterii: 1 martie, 1925, la Bacău
- Studiile şi cariera:
- Între 1945 şi 1949 - Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti. Absolvă Facultatea cu Diplomă de Merit
- Ulterior obţine titlurile ştiinţifice de doctor în matematică şi doctor docent, iar în 1991 devine Profesor Emerit al Facultăţii de Matematică
- Din 2001 este numit membru titular al Academiei Române
- Profesorul este autor a numeroase studii interdisciplinare, ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, analiză teatrală, poezie, ştiinţele naturale şi sociale, arte vizuale
- Cărţile sale au fost traduse în nenumărate limbi, a publicat peste 50 de volume şi sute de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate, în ţară şi străinătate. Opera sa a fost citată de peste 1.000 de autori.
- În 2007 a primit premiul revistei „Cuvântul" pentru eseu şi critică literară.


citeste totul despre: