„Cheamă liftul!“, îi ordon. Îl cheamă. Intrăm în lift. Mă uit la fruntea ei. Ea se uită în oglinda liftului. Oare ce-o fi în mintea ta? Azi dai test la mate, test de puteri, înmulţirea puterilor, împărţirea puterilor, compararea puterilor, ah, dacă ai face bine la test, să nu mă faci de ruşine! Ţi-am explicat de zeci de ori înmulţirea: scrii aceeaşi bază şi aduni exponenţii! Şi împărţirea: scrii baza şi scazi exponenţii! Ce-i aşa de greu? Unde te gândeşti? De ce nu eşti atentă? De ce nu-ţi intră puterile astea în cap? Îmi vine nu ştiu ce să-ţi fac! Ba ştiu! Să te fugăresc în jurul mesei din sufragerie, aşa cum bunică-ta mă fugărea pe mine, când veneam de la şcoală cu exerciţiile făcute cu picioarele. Alergam în patru labe în jurul mesei şi bunică-ta mă altoia cu câte o palmă pe spinare. Ea ţinea ca să-mi dau silinţa, ca să reuşesc în viaţă, pentru că „noi n-avem pile, n-avem relaţii, n-avem bani, dar tu ai o minte, e singura ta avuţie cu care poţi să reuşeşti în viaţă, mintea!“. Aşa îmi spunea bunică-ta şi mă bătea până se răcorea. Dar tu n-o ştii pe bunica asta! Dacă am întâlni-o acum pe stradă şi ţi-ar spune: „Dragă, Dora! Eu sunt bunica ta!“, tu ai spune că este o babă damblagită, iar eu aş tresări rău de tot la această nălucă. Dar asta n-o să se întâmple vreodată...

Să învăţ ce n-am învăţat, ca să fiu sigur că sunt iertat pentru suferinţele făcute altora.

Ieşim din bloc şi pornim pe alee spre intersecţie. Mă ţine de mână. O ţin de mână. Măcar dacă n-ai încurca operaţiile! Îmi vine să mă duc eu la testare în locul tău... Ce aiureală îmi trece prin minte! Mai bine mi-aş cumpăra un caiet de mate şi m-aş pune să rezolv toate exerciţiile din manual. Şi din culegere! Toate, să nu-mi scape niciunul, să retrăiesc ce-am trăit, să rezolv tot ce n-am rezolvat la timpul potrivit, să corectez ce-am greşit, să cer iertare greşelilor mele, „precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“. Asta îmi vine să fac: să învăţ ce n-am învăţat, ca să fiu sigur că sunt iertat pentru suferinţele făcute altora.

Trecem de intersecţie. „Uite-l pe 102!“ – îmi strigă şi simt cum îmi scapă din mână. „Vreau să mă duc singură!“ – zice cu ardoare. „Nu se poate, nu se poate, e aglomerat!“ – mă panichez. Cum s-o las singură în îngrămădeala asta din 102? E plin de pensionari! Dar ea fuge cu ghiozdanul în spate. Şi eu după ea, mai repede, mai repede, uşile se deschid, ea se postează la uşa din mijloc, aşteaptă să coboare oamenii, are timp să se întoarcă şi să-mi facă din mână, luminoasă, gata să plece în lume... „Ai grjă!” – îi strig cu disperare, ca un pensionar călcat pe picioare de alt pensionar. Ea urcă sprintenă, se pierde în burta autobuzului şi o mulţime de trupuri o acoperă de privirea mea. Sau o protejează de relele lumii? E primul ei drum. Singură spre lume. Autobuzul pleacă din staţie. Simt că mă lasă puterile.