„Protestatarul 2011“ în varianta românească

„Protestatarul“ a fost declarat personajul central al anului 2011 de revista americană „Time“. Vă propunem o alternativă autohtonă: istoricul rebel Mihai Bumbeş.

Revista „Time" a declarat personajul colectiv „Protestatarul" drept „Omul Anului 2011" în lume. Cine, când, unde şi de ce a protestat în România? Deşi nu am avut nici dictaturi de răsturnat, nici nu am trecut dincolo de marginea prăpastiei financiare, ca grecii, le avem şi noi pe ale noastre. Vi-l propunem, deci, pe Mihai Bumbeş, omul revoltat autohton, istoric la bază şi protestatar de vocaţie.

Urmează un portret în tuşe ample, din care se va afla ce a fost, de fapt, acel „occupy" din noiembrie de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, primul protest studenţesc organizat în România în ultimii - atenţie! - 16 ani. Bumbeş al nostru are 30 de ani, este, deci, „copilul tranziţiei". De nouă ani iese în stradă. Glumeşte că e făcut la o beţie cu ţuică, dar asta, desigur, nu e o scuză.

N-aţi auzit până acum de Mihai Bumbeş. Sau dacă aţi făcut-o înseamnă că sunteţi dintre puţinii care mai ies în stradă în România anului 2011 pentru a susţine o cauză. În limbajul de lemn al jurnalismului pe-repede-înainte, Bumbeş ar fi „protestatarul de profesie". Nu e doar atât. Într-o ţară cu un apetit extrem de scăzut pentru revendicări, bărbatul acesta de 30 de ani care îşi ascunde uneori chipul în spatele unei bandane este o pasăre rară.
Vrea ca lumea din jurul său să arate altfel, să se enerveze şi să schimbe ceva.

„Vor spune toţi că sunt un anarhist", şi-a expus cu voce tare gândurile în momentul în care aparatul foto se pregătea să-l surprindă cu gluga trasă şi eşarfa prinsă peste faţă. Poate că veţi spune, dar rândurile nu se opresc aici. Istoria nu s-a terminat. Furia împotriva sistemului coboară de pe copertă, din „Adevărul" şi din „Time", şi merge mult mai departe, în aspiraţiile şi în viitorul nostru. 2011 se încheie fără concluzii certe, doar cu multe chipuri. Printre ele, cel al lui Mihai Bumbeş.

Meseria de cetăţean

Personajul principal al primului protest studenţesc organizat în România în ultimii 16 ani, lăudat şi criticat, în egală măsură, Bumbeş s-a spart în o mie de cioburi pe parcursul celor 100 de ore ale demersului organizat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti la sfârşitul lunii noiembrie. Doar aparent povestea începe cu sutele de studenţi care au trecut prin amfiteatrul Vasile Pârvan de la Istorie între 24 şi 28 noiembrie, petrecând o sută de ore în dezbateri despre problemele curente din sistemul universitar.

Mihai Bumbeş în noiembrie 2011 conducând dezbaterile de la Istorie  Foto: Vlad Ursulean

Scopul acestei mişcări, denumite de unii sit-in, de alţii „occupy" a fost dublu. Pe de o parte să trezească spiritul civic amorţit în rândurile studenţilor şi, prin extensie, în rândurile românilor. „Mişcarea a fost un succes", a anunţat atunci Bumbeş la finalul celor patru zile, când i-a invitat pe cei prezenţi să părăsească amfiteatrul „simbolic". Crede şi astăzi, o lună mai târziu, acelaşi lucru. 

„Vreau să‑i ajut pe oameni să înţeleagă că trebuie să se implice", spune mereu Bumbeş. Toate discuţiile cu el alunecă invariabil spre starea vegetativă a celor din jurul său. Nu mai e o mirare în asta: cuvântul său favorit e „conştiinţă" şi adesea spune că meseria sa e de cetăţean. Se alintă. Cine e cercetătorul, istoricul cu diplomă care preferă furcile caudine ale activismului civic?

"Vreau să‑i ajut pe oameni să înţeleagă că trebuie să se implice.''
Mihai Bumbeş protestatar

Portretul luptătorului la tinereţe: şi dă-i, şi luptă la amfiteatru!

Mihai Bumbeş este nervos. Din felul în care îi pulsează tâmplele, pare în pragul unei crize de apoplexie. Pentru câteva secunde se apleacă peste pupitrul din lemn, aşa cum fac alpiniştii când atacă ultimele pante ale crestelor. Se lasă apoi pe spătarul scrijelit al băncii, gesticulând a lehamite. Din când în când, îşi plimbă ameninţător degetele în aer, forfecându-i pe cei din faţa sa, după care mâinile îi cad deznădăjduite pe lângă corp.

„Ar trebui să mai stăm!", ţipă peste vocile amfiteatrului, apoi căută în sală câte o privire care să-l susţină. Nu e nimeni aici însă, doar o mână de copii care s-au trezit într-o seară de sfârşit de noiembrie cu oportunitatea de a sta departe de casă vreme de 100 de ore. Pentru ei baricada e proaspătă şi, într-un fel ciudat, atrăgătoare. Se simt importanţi, vor să se urce pe metereze, dar tresar speriaţi la fiecare glonţ care şuieră peste parapetul de revendicări.

Planul din umbră

La sfârşitul acesta de toamnă, când zeci de studenţi au ales să rămână în Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, niciunul nu şi-a imaginat că ar putea fi mai mult de-un pas. Ideea statului peste noapte în facultate a luat formă într-o seară foarte friguroasă de început de noiembrie. Mihai Bumbeş era activat la maximum.

Vorbise cu studenţii de la Cercul de Film al Facultăţii. Se căutau doritori care să vină pe 24 noiembrie la ceea ce oficial era o dezbatere despre rolul universităţii cu antropologul Vintilă Mihăilescu, profesorul Carol Capiţă şi eseistul Ciprian Şiulea. Neoficial, se pregătea primul protest studenţesc organizat în România ultimilor 16 ani.

Patru nopţi albe

Odată ce s-ar fi terminat dezbaterea, asistenţa ar fi trebuit să rămână peste noapte în amfiteatru pentru a continua discuţiile. În aerul localului unde ne întâlnisem, Bumbeş adulmeca deja sentimentul că putem fi martorii unei clipe măreţe, una pe care o pândim de 20 de ani fără să fi avut curajul de a ne-o asuma.

O şansă ce nu trebuie ratată, studenţii sunt nemulţumiţi, au puterea de a schimba ceva la sistemul universitar românesc şi vor face asta, apăsând alarma pentru trezirea din somnul cel de moarte înscris şi în imn - toate s-au auzit în seara aceea de început de noiembrie. Şi toate lucrurile păreau posibile şi destul de aproape. Într-un delir verbal vizionar, tânărul luptător Mihai Bumbeş vedea deja succesul mişcării. Într-un fel, nici nu s-a înşelat foarte tare. Fără el, poate că nimeni n-ar fi văzut cum se mişcă ceva în oameni şi cum se poate naşte o forţă capabilă să trezească studenţii din toată România.

De atunci, însă, Bumbeş îşi poartă toate visele pe scut. Cele 100 de ore s-au terminat. După patru nopţi albe, luminile s-au stins în amfiteatrul de război de la Istorie. În duminica aceea, când a strigat „Ar trebui să mai stăm !", pe Mihai Bumbeş nu l-a mai urmat nimeni. Reuşise deja să-i facă să vorbească, reuşise să-i enerveze şi să-i distreze. Un singur lucru nu i-a fost la îndemână tânărului roşcovan: să-i facă să înţeleagă de ce erau acolo.

„Animalul" din cuşcă

Să fi fost prin 2002 când Mihai Bumbeş a ieşit prima oară în stradă. O fotografie veche dintr-un ziar central îi păstrează încă zâmbetul de atunci. În prezent, Bumbeş zâmbeşte tot mai rar. E ca un animal sălbatic în cuşcă. Şi din acest motiv, celorlalţi li se pare că vrea sânge. Nimic mai greşit. Bumbeş vrea altceva. Nu mai ştie nimeni dacă a spus-o vreodată, dar se vede conducând oamenii pe drumul care îi scoate din amorţire.

Nu înţelegeţi greşit, nu e un revoluţionar histrionic, deşi un acut simţ al dreptăţii şi o şi mai acută nevoie de recunoaştere l-ar recomanda ca pe un Savonarola modern şi, o da!, atât de uşor de dezamăgit. E dezorganizat, „ştiu, recunosc!", dar compensează cu entuziasm şi o pasiune de nebun.

De joi, 24 noiembrie, până luni, 28 noiembrie, a dormit zece ore adunate. Într‑una din seri s-a retras în ultimele rânduri din spatele amfiteatrului Vasile Pârvan de la Istorie şi s-a întins pe câteva scaune. Era frig, sala părea un cub de gheaţă cu 100 de locuri, dar lui nu-i pasă. Stătea întins şi asculta muzică. Sâmbătă a plecat câteva ore acasă, duminică la fel.

Visul

Pentru Bumbeş - un tip de 30 de ani, roşcovan, neras de câteva zile şi care pare să sufere de ADHD - protestul de la Istorie a fost o încercare de a-i lăsa pe ceilalţi să-i trăiască visul.

„Nu am cu cine! Recunoşti că nu am cu cine?"

24 noiembrie. După uşa grea care separă Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti de zgomotul străzii, trei-patru agenţi ai unei firme de pază urmează cu stricteţe îndrumările rectorului Ioan Pânzaru. „Nu permiteţi ocuparea Universităţii!", le-ar fi transmis gărzilor angajate să păzească facultatea de studenţi mai marele instituţiei.

În hol, trierea se face precum în lagărele de concentrare, după criterii neştiute. Unii intră. Alţii nu. Mai puţin norocoşii sunt căutaţi în genţi ca la aeroport. Şi mai puţin norocoşii se aleg cu nişte strângeri ferme de braţ şi cu o interpretare modernă a versului „mai trageţi voi concluzii şi vă mai facem noi contuzii". Un filmuleţ cu evenimentele inflamate circulă pe internet.

100 de ore

Secvenţelor, însă, le este de preferat relatarea demnă de Balzac, prin multitudinea şi acurateţea detaliilor, marca Mihai Bumbeş. Nu e o ironie, omul chiar e un factotum, ţinând piept gardienilor, băgând lumea pe şest în facultate, mediind izbucnirile violente şi aruncând din când în când, aşa cum faci cu un chiştoc în colţul gurii, câte un „filmează, mă!".

Iată ce s-a întâmplat. Construită iniţial ca un „sit-in" paşnic, mişcarea spontană s-a cristalizat, după vreo 50 de ore, fixându-şi obiectivul de a trata câteva probleme majore ale sistemului universitar.

S-au făcut liste, s-a lucrat pe grupuri, s-au perindat vreo 500 de oameni prin amfiteatrul Vasile Pârvan, în turnul de la etajul 3 al Facultăţii de Istorie. S-au lansat idei, critici, polemici, s‑au născut valuri de compasiune şi solidaritate, care au murit la fel de repede pe cât au apărut, gâtuite de orgolii şi, vai!, de frustrări. Tensiunea celor prezenţi a culminat cu o criză a unei studente nervoase că un fotograf o trage în poze.

În penultima zi a protestului, deja se formaseră mai multe tabere. Formal, studenţii se separaseră. Cei de la Istorie s-au dezis de restul mişcării, simţind că acţiunea le-a fost confiscată de unii din afară - printre aceştia din urmă Bumbeş, „o feministă" şi „un anarhist" - şi că nu se mai identifică cu revendicările celorlalţi studenţi care au continuat să se întâlnească în amfiteatru.

Informal, au existat două grupuri de lucru: studenţii şi non-studenţii. Primii i-au acuzat pe ceilalţi că vor să le confişte mişcarea. În tumultul incriminărilor fiecare s-a făcut vinovat de câte ceva: că nu mai e solidar, că n-a înţeles, că nu participă, că nu ştie, că nu e tolerant, că nu poate asculta, că nu ştie legea. Mihai Bumbeş a privit îndelung siderat. România în miniatură pe care şi-o imaginase în amfiteatru, efervescenţa pe care o distilase de o mie de ori în gândurile sale îi scăpaseră pur şi simplu din mână, călcând grăbit spre dezastru.
Iată de ce.

Corpul fără aripi

Dacă spune ceva, Bumbeş o face cu tot corpul. E din Curtea de Argeş şi glumeşte spunând că a fost făcut după o beţie cu ţuică, ceea ce ar explica viteza cu care înlănţuie uneori cuvintele.

Click pe poză pentru a mări

Când începe să vorbească e ca şi cum o mână invizibilă apăsă un buton care pune în mişcare întregul mecanism: dă din mâini, dă şi din picioare, iar faţa lui căpătă expresii pe un spectru larg - de la rânjet până la grimasă - în doar câteva secunde. Şi totul la el te mişcă. E printre puţinii nebuni care nu au uitat să viseze şi să iubească.

Descrierea aceasta e chiar a lui, rostită într-o dimineaţă rece, pe la trei şi jumătate, într-un colţ pierdut din Drumul Taberei. Bumbeş aproape că refuza să mai coboare din maşină, supărat pe întorsătura pe care o luaseră lucrurile în amfiteatru.

„Oamenii ăştia au uitat să viseze şi să iubească", a aruncat atunci din arcul portierei deschise, zâmbind dezamăgit. Iscaţi de cuvinte, aburii s-au rostogolit ca nişte iluzii şi au dispărut nevăzuţi în răcoarea nopţii. Aşa, stând în uşă ca şi cum s-ar fi agăţat disperat de ultima speranţă, Bumbeş părea un om înfrânt.  A trântit portiera, a deschis-o din nou, a spus ceva de preluarea controlului în amfiteatru, după care a dispărut ca o nălucă pe aleile labirintice. Zarurile erau însă aruncate.

Despre Mihai Bumbeş, Liviu Mihaiu remarca odată că „este iluzia că democraţia românească funcţionează". Merge la toate protestele, la toate flash-mob-urile (proteste spontane), apără toate cauzele bune, la modă sau faţă de care simte empatie. A luat nenumărate amenzi, într-o ocazie chiar pentru simplul fapt de a fi trecut cu bicicleta pe lângă un protest în desfăşurare. Atunci, jandarmii au crezut că e printre participanţi.

Puţin din fiecare

A fost urecheat adesea în spaţiul public, chemat la DNA, hărţuit de procurori, lăsat în bătaia vântului de cei pe care-i considera apropiaţi. E suficient de nebun încât să nu îi pese şi suficient de naiv s-o ia de fiecare dată de la capăt. Crede mereu că următoarea acţiune va fi „evenimentul". Şi îţi spune asta cu acelaşi entuziasm cu care etichetase şi vechile tentative.

Mulţi îl acuză că e anarhist - asta pentru că face parte dintr-o organizaţie cu un nume ciudat şi, crede Bumbeş, neînţeles: „Miliţia Spirituală". Unii susţin că face jocurile altora, că e doar un paravan politic, că e diversionist, manipulator şi cabotin. Poate e un pic din fiecare. Cine nu e puţin din fiecare ? Dar dacă îl laşi pentru câteva secunde să se aşeze, lui Mihai Bumbeş nu îi poţi refuza onestitatea şi intenţiile pacifiste. S-ar urca pe garduri şi ar „ocupa" universităţi, s-ar certa cu jandarmii şi ar contesta orice formă de autoritate, dar tânărul acesta luptător n-ar putea fi violent nici măcar în intenţii.

La o lună distanţă, pe Mihai Bumbeş nu-l mai bântuie faptul că lucrurile n-au luat-o razna în cele patru zile de sit-in de la Istorie. Boxează însă neîncetat cu umbrele gândindu-se că oamenii nu au înţeles despre ce e vorba. Nici măcar cei care au trecut prin amfiteatru n-au înţeles. Şi pe Bumbeş îl urmăreşte ca un vis urât ideea aceasta: că ar putea fi singur în mijlocul nepăsării celorlalţi.

Recent, la finalul protestului pe care l-a dirijat energic în Parlament împotriva iniţiativei Guvernului Boc de a comasa alegerile locale cu cele generale, Bumbeş a remarcat atât: „N-am cu cine! Recunoşti că n-am cu cine?".

Pe holul somptuos, doi bărbaţi îmbrăcaţi în sacouri vişinii discutau aprins despre o cură de slăbire. Unul dintre ei mai avea de dat jos 26 de kilograme până la greutatea ideală - 100. Câţiva metri mai încolo, aleşii decideau o modificare electorală fundamentală. E posibil să fi uitat să-i spunem lui Mihai că îl înţelegem.

"Oamenii ăştia, studenţii, românii, toţi!, au uitat să viseze şi să iubească.''
Mihai Bumbeş  protestatar

"Mihai Bumbeş este iluzia că democraţia românească încă funcţionează.''
Liviu Mihaiu  jurnalist

Istoric, activist, protestatar

- Numele: Mihai Bumbeş
- Data şi locul naşterii: 12 aprilie 1981, Curtea de Argeş
- Starea civilă: necăsătorit
- Studiile şi cariera:
- Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti
- Expert în cadrul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (ICCMER)
- Locuieşte în: Bucureşti

Anul în care s-au globalizat protestele

Francis Fukuyama s-a înşelat. În 1989, când eseul său despre „Sfârşitul istoriei" a văzut pentru prima oară lumina tiparului, în spatele Cortinei de Fier se juca ultima reprezentaţie cu decor totalitar, iar autorul avea toate motivele să aibă dreptate. Cine-ar mai fi crezut că poate urma şi altceva după libertate?

Strigătele străzii pe toate meridianele

Şi totuşi, domnule Fukuyama, v-aţi înşelat. N-o scriu ziariştii, n-o spun colegii dumneavoastră - politologi însărcinaţi să aşeze viitorul între coperţile cartonate ale cărţilor -, n-o anunţă nici măcar oamenii de stat, lideri ai costumelor călcate la dungă şi ai ideilor puţine şi fixe despre o lume pe care erau convinşi că o cunosc.

O strigă, în schimb, domnule Fukuyama, milioanele de oameni care au ieşit pe străzi în anul 2011. Un an de graţie a căderii în dizgraţie. Nu sunt cuvinte mari: anul acesta ciudat, cu primăverile sale arabe care au răsturnat dictatori veşnici, cu o Europă şocată de imprevizibilul propriei compoziţii sociale şi politice, cu Atena însângerată chiar sub ochii zeilor de demult, cu Wall Street-ul blocat la propriu de protestatari anonimi şi furioşi, cu virusul contestatar ajungând chiar la Moscova printre turlele colorate din Piaţa Roşie, tocmai anul acesta a iscat - printre gloanţe, gaze lacrimogene, bastoane şi pumni - o furtună nemaivăzută.

Bilanţul e mai degrabă negativ. Peste tot, speranţele n‑au putut ţine pasul cu ritmul în care a curs sângele. Câţiva tirani au căzut - de la Hosni Mubarak la Muammar Gaddafi -, dar forţa bastoanelor împotriva ideilor n-a părut niciodată mai mare. Fotografiile stau mărturie pentru ciocnirea brutală dintre cei însărcinaţi să păzească ordinea şi cei decişi să o schimbe. Ultimii n-au avut, în multe cazuri, nici idei concrete despre cum să facă asta, nici planuri de rezervă.

Însă reprimarea lor cu gaze lacrimogene şi bâte pare să repete aceleaşi greşeli pe care statele le fac când sunt confruntate cu nemulţumirea propriilor cetăţeni. Cu atât mai mult acum, când „Protestatarul" pare să fi ajuns din nou în poziţia de a influenţa felul în care arată lumea contemporană.

ROMÂNIA DE LA ZERO

Acest articol a fost scris în colaborare cu site-ul www.dela0.ro. Platforma „România de la zero" şi-a început existenţa în toamna acestui an şi îşi propune să nu părăsească niciodată orbita presei de calitate. Site-ul www.dela.0.ro a fost iniţiat de jurnaliştii independenţi Oana Dan şi Vlad Stoicescu, colaboratori ai „Weekend Adevărul".