O armată cu aripi de fier
0
Te trezeşti în miez de noapte lac de transpiraţie. Ai auzit ceva în camera cealaltă. Te ridici din pat şi când păşeşti prima dată îţi dai seama că piciorul te va lăsa. Ai nevoie de câteva secunde de mişcat de pe un picior pe altul ca să reînveţi să mergi. Da, acum te târăşti un pic, dar eşti bine. Dai să aprinzi lumina, însă întrerupătorul merge în gol. S-a luat curentul. Decizi să ieşi din cameră chiar şi aşa. Îţi aprinzi lanterna de la telefon.
În hol, lucrurile sunt aşa cum le-ai lăsat cu o seară în urmă. Jos, lângă maşina de spălat, cineva a dat peste sticla cu detergent lichid. Poate că tu ai lovit-o înainte de culcare. Poate a atins-o altcineva. Mergi pe vârfuri, mă rog, ce poate însemna să mergi pe vârfuri dacă picioarele îţi sunt amorţite în continuare. Lumina lanternei îţi arată intrarea în cealaltă cameră. Acolo – aparent nicio mişcare. Stingi pentru o clipă lanterna de la telefon, doar ca să admiri cum hala de lângă emană o lumină verde, care pătrunde pe geam în cameră. Sau poate nu e hala, poate sunt extratereştii, veniţi într-o vizită în cartier. Cine ştie.
OK, deci dacă totul e în regulă aici, ai putea să te întorci în pat, în fond e clar că ţi s-a părut. Ai avut un coşmar, ca de fiecare dată. Ca atunci când ai visat pe cineva care murise şi apoi, în timp ce visai, ţi-ai dat seama că auzi podeaua scârţâind în cameră, deci – şoc şi groază! Dar apoi, tot în timp ce continuai să visezi, ţi-ai amintit că de fapt scârţâitul vine de la calorifere. Deci înapoi în pat cu tine!
La întoarcere, deschizi uşa de la bucătărie. Totul e sub control, întunericul ţine lucrurile la un loc. Dai să intri în dormitor, dar îţi aminteşti că n-ai verificat baia. E o încăpere atât de mică încât nici nu încap prea multe frici în ea. Deschizi uşa cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta luminezi încăperea încetul cu încetul. Ca şi cum ai fi un poliţist de la FBI care verifică locul crimei cu un pistol şi o lanternă. La prima vedere totul pare neschimbat. Apoi vezi pe noptiera din baie ceva care te face să te opreşti, să te uiţi cu neîncredere, să te freci la ochi şi chiar să îţi faci cruce. E un gândac. Un gândac gigantic, exact ca cei pe care îi lăsasei în urmă în garsoniera din Bucureşti în urmă cu vreo zece luni, înainte de a te muta. E gândacul gândacilor. Şi te aşteaptă pe tine!
Dacă fraţii lui din Bucureşti însă erau roşcaţi, gândacul care a venit după tine este alb. N-ai mai văzut în viaţa ta un asemenea gândac. Şi pe când te holbezi la el, observi că de după noptieră apar alţi gândaci. Spre gândacul cel mare se îndreaptă şiruri de gândaci mai mici, toţi albi, toţi înfricoşători. Au venit în această seară? S-au ascuns în bagajele tale şi s-au găsit să-şi facă apariţia fix acum? Sau pur şi simplu sunt gândacii locului? Oricare ar fi răspunsul, îţi vine să urli.
Şi ştii ceva? Chiar urli. Şi te trezeşti urlând. În miez de noapte, lac de sudoare. Şi te dai jos din pat, deşi ai picioarele amorţite şi abia mergi. Te uiţi prin toate camerele, fără să aprinzi becul, deşi dacă ai fi verificat ai fi observat că e curent. Totuşi nu găseşti gândaci. Te linişteşti şi te culci la loc. Iar între timp undeva, în celălalt capăt al ţării, o sută de mii de gândaci s-au adunat, s-au aliniat, şi-au potrivit aripile de fier şi acum sunt cu toţii pregătiţi să plece spre tine.
Se încarcă comentariile...
