Ce ne dorim: Franţa, Anglia, Canada sau Rusia, Uganda, Nigeria?

Camera inferioara a parlamentului francez a votat articolul de lege care le permite cuplurilor gay să se căsătorească. În seara asta, au urmat britanicii. Iar eu ma simt doar obosit, foarte obosit.

A urmărit multă lume ce se întâmplă în unele ţări europene zilele astea referitor la legislaţia care le va permite cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex să se căsătorească. Vineri, camera inferioară a parlamentului francez a votat în favoarea articolului de lege prin care cuplurile gay capătă dreptul fundamental de a se căsători, la fel ca orice cuplu din cele pe care suntem obişnuiţi să le vedem prin preajmă, pe stradă, sau între colegii noştri sau între rude. În seara asta, Camera Comunelor din parlamentul Regatului Unit a votat, cu 400 voturi pentru, 175 împotrivă, pentru egalitatea în dreptul la căsătorie pentru toţi cetăţenii. Legea urmează să fie discutată în comisii şi votată de Lorzi, dar se spune că, la acest stagiu. legea are 98% şanse să treacă. 

Spuneam că e un subiect pe care l-au urmărit şi unii români. Radio Guerrilla, de exemplu, publica un post pe Facebook, formulat foarte viclean ca o simplă întrebare. Marele mister al celor de la radio era: pe cine o să numească copilul unui cuplu gay mamă, dacă o să aibă doi taţi? Pe cine o să numească copilul tată, dacă o să aibă două mame? A urmat o dezbatere în care s-au implicat zeci de persoane, deşi postarea a fost ştearsă destul de repede (le-o fi spus cineva că nu are rost să îşi facă de lucru degeaba, mai ales că întrebarea era clar tendenţioasă) dar a rămas prin memoriile dubioase şi de neînţeles ale internetului. 

Nici nu îmi amintesc dacă le-a răspuns cineva la amărâta de întrebare. Da, domne, o să le zică taţilor: tată şi tată, şi mamelor: mamă şi mamă, ce e aşa greu de imaginat? Am avut, însă, anti-surpriza să citesc aceleaşi argumente obosite. Cum rămâne cu valorile tradiţionale ale naţiunii române? De ce să le dăm drepturi egale tuturor cetăţenilor unei ţări când sunt atâtea lucruri mai importante de care trebuie să ne ocupăm? De ce să le iertăm degeneraţilor ăstora homosexuali faptul că sunt nişte degeneraţi? Cine o să perpetueze specia? Ce-o să zică copiii? De ce vor să se căsătorească, în loc să stea naibii închişi la ei în dormitor cu homosexualitatea lor cu tot şi să nu mai facă atâta caz? Las că ştiu eu că homosexualitatea este o decizie perversă, o modă, şi nu te naşti aşa, că zice nu ştiu ce studiu. 

În mod normal, m-aş fi apucat conştiincios să răspund la fiecare din aiurelile astea. Dar am renunţat. Am scris doar că există oameni care au în inimă ură şi teamă şi lipsă de omenie neagră, adâncă, de neînţeles, în ciuda faptului că sunt educaţi şi, probabil, inteligenţi. Şi am rămas la atât. 

Acum ar trebui să mă bucur şi să sper că, poate, homofobii români o să fie măcar atât de neipocriţi încât să recunoască că ar alege Franţa şi Anglia, Canada, Danemarca şi Spania, mai degrabă decât Rusia, Iran, Nigeria şi Uganda, ca modele de urmat, ca ţări la care aspiră şi în care ar vrea, poate, să trăiască. 

Dar de fapt îmi dau seama doar că sunt foarte, foarte obosit, pentru că, în fiecare zi din viaţa mea conştientă, m-am explicat şi m-am apărat pentru ceea ce sunt, adică gay, mai întâi în faţa mea, şi apoi în faţa celorlalţi, şi trebuie să fac asta în continuare, probabil pentru restul vieţii. Şi tot nu am voie să mă bazez pe simpla realitate că pot să îmi cumpăr un apartament împreună cu partenerul meu de 6 ani şi nici că aş putea spera să o văd pe mama lui fericită la nunta noastră.