E sâmbătă, puţin după ora şapte, într-o mână ţin umbrela, plouă mărunt, iar cu cealaltă trag căruţul de alimente, pe strada pustie. Mă împinge o stare de nelinişte şi urgenţă, trebuie, trebuie să mă duc la supermarket! Sunt conştient de urgenţa asta, trebuie! Aş căuta să mă redresez, să-mi încetinesc paşii, chiar dacă plouă, aş putea să apăs pe un buton (interior), calm!, nu arde, nu-i nicio urgenţă, bucură-te de viaţă, ai tot weekend-ul înainte, dar nu găsesc butonul. Probabil că, fără să ştiu, am intrat în „liga pensionarilor“, panicaţi de prognoza meteo, de boli, de preţuri, de viitorul incert, de moarte. Dar nu pot să-mi explic, totuşi, ce, dracu’, mă împinge, sâmbăta dis-de-dimineaţă, să trag căruţul cu atâta disperare spre supermarket.

Mă gândesc la biata mea mamă. Ea se trezea la 4.00 dimineaţa şi pleca pe jos la măcelăria din centrul oraşului, să prindă rând şi să apuce nişte carne mai bună, fără grăsime, fără os, să ne ajungă pentru o săptămână, chiar două. Se ducea cu o vecină din bloc, ca să nu meargă singură pe stradă, noaptea, îi era frică de derbedei (şi atunci erau derbedei), tata dormea, trebuia să plece pe locomotivă, nu s-ar fi trezit nici dacă ar fi plouat cu cârnaţi pe blocul nostru. Nu înţelegeam sacrificiu mamei. Acum îl înţeleg, dar e inutil.

O fi o moştenire genetică ca să alerg disperat, să pun şi eu ceva pe masa familiei mele. 

Merg prin ploaie, aş merge şi chiar dacă ar da un îngheţ să crape trotuarul, uite că mai am puţin până la supermarket, în parcare intră maşini, una după alta, nu sunt singurul disperat la cumpărături, sâmbăta dimineaţa.

Mă gândesc că generaţii întregi de români s-au trezit la trei-patru dimineaţa, să apuce o sticlă de lapte, un pachet de unt, două borcane cu iaurt, nişte carne. Pentru a pune copiilor ceva pe masă. Asta în anii ’80, de cruntă mizerie. Poate că de acolo mi se trage panica asta. O fi o moştenire genetică ca să alerg disperat, să pun şi eu ceva pe masa familiei mele. În vremurile astea digitale, aş fi putut intra pe internet, numai să dau cu degetul pe ecranul smartphone-ului şi într-o oră aş avea coşul cu produse la uşă. Dar asta nu se face, e o blasfemie să cumperi digital, este un afront la memoria generaţiilor de părinţi care s-au sacrificat, pe ploaie şi pe ger, să pună ceva pe masa copiilor, trebuie să trăiesc ce-au trăit şi-ai mei, să îndur, să mă sacrific, să găsesc o justificare a sacrificiului, să-mi ispăşesc păcatul inocenţei, să-mi port căruţul...   

Ajung în uşa supermarketului, îmi scutur umbrela, caut în portofel o fisă pentru cărucior şi aud o voce iritată în faţa mea: „S-au scumpit ouăle!“. O pensionară revoltată aşteaptă o recompensă pentru această informaţie. Ridic din umeri şi-i răspund cu regretul ascuns că nu joc într-un film rusesc: „Asta e viaţa...“.