Desigur, toţi posesorii de animale, precum şi simpli lor iubitori, în general (printre care, culmea!, mă număr şi eu), o să mă urască grav acum. Nimic nou. Mă încolonez şi mă detest singur, dacă asta vă consolează cu ceva... Mă rog, "eu" cel de acum 15-20 de ani, când aveam 5 (cinci) câini, simultan şi deloc întâmplător (eram, carevasăzică, "propretar" şi om bun!). Am avut nevoie de ani, nu puţini, până am înţeles că samariteanismul meu chinologic e un non-sens, că animalele nu sunt oameni şi -mai ales- nu-i pot înlocui...!

Îi exclud din discuţie pe cei tineri şi/sau singuri. Când nu ai pe cine mângâia sau îmbrăţişa, un câine sau o mâtză sunt (sau par, mai bine zis) surogatul perfect (fireşte, dacă-ţi asumi nemernicia...)...Ştiu cum e, oh da, ştiu...! Dar eu mă refer aici strict la cei care au o familie, indiferent că aceasta înseamnă doar soţ/soţie, sau au fost şi binecuvântaţi şi cu un copil sau cu mai mulţi! Aceştia au - în opinia mea- obligaţia de a "uita" că există pe Lume altcineva sau altceva decât familia lor, şi nu-şi mai pot permite, nicidecum!, să transfere niciun pic de afecţiune sau "timp util" către alte entităţi! Niciodată nu există destulă iubire (ba chiar dimpotrivă!) în noi, oamenii, ca să ne permitem s-o risipim aiurea! 

Dacă vă prinde "familismul" ca "stăpân" de animăluţe (ce naşpa sună!), singura optiune morală & matură e să le "exilaţi" libere-n în ogradă, de aveţi (oricum e inuman să ţii un câine înlănţuit sau sclav într-un apartament; la pisici e mai simplu, aparent), ori să le dăruiţi altor oameni singuri (sau care musai au curte)! Animalele nu sunt oameni şi nici macar nu-şi doresc -ca sa vezi!- să fie! Sunt, într-un fel, fiinţe superioare nouă, cea mai ucigaşă specie de pe Planetă! Doar egoismul nostru nemăsurat şi crud le pune în condiţia chinuitoare şi umilitoare de "obiecte însufleţite", faţă de care ne putem noi -"zeii"- descărca/manifesta când avem noi chef aşa-zisele noastre sentimente + infinita noastră "bunătate", desigur...

Un om matur si responsabil ştie că animalele sunt animale, iar oamenii sunt oameni (nasol!), şi nu confundă speciile, nu se (mai) pupă bot în bot cu ele şi nici nu-şi obligă copiii să facă aşa ceva! Nu e deloc indicat, nici din punct de vedere igienic, şi cu atât mai puţin emoţional! Nu vă temeţi, n-o să sufere deloc, animăluţele, căci ele nu iubesc, aşa cum le place fraierilor sau nevolnicilor să creadă! Iubirea adevărată ţine strict de raţiune, cu care Dumnezeu, în înţelepciunea Lui de neînţeles(!) i-a înzestrat doar pe oameni...

Putem ajuta animalele, domestice sau sălbatice, numai dacă le recunoaştem statutul lor de animale, fiinţe pure şi imaculate (nu ca noi...) şi nu ne comportăm faţă de ele aşa cum nu (!) am reuşit s-o facem de fapt faţă de semenii noştri...