De unde pleacă violenţa în familie? Din mândrie amestecată cu frustrare. Mândria de a crede că a fi capul familiei înseamnă a fi un fel de şef care îi tratează pe ceilalţi ca nişte sclavi, obligaţi să urmeze orbeşte poruncile „stăpânului”. Mândria de a crede că a avea drepturi de soţ sau părinte înseamnă a uita de obligaţii.

Iar frustrările vin, adeseori, din părerea total greşită că bărbatului i se cuvin toate în familie. Că soţia şi copiii trebuie să „tragă” greul familiei doar pentru a se simţi el bine, ca un împărat. Ba, mai mult, unii bărbaţi cred că doar ei au dreptul de a decide ce se întâmplă în familie. Iar când li se cer argumente, se încurcă şi se enervează că nu prea au. Lipsa argumentelor este „muşchiul”care ridică pumnul. 

Reaprinderea iubirii, soluţia stopării violenţei

Eliminarea tuturor acestor gânduri nocive din mintea celui violent este începutul stopării violenţei în familie. Iar asta nu se poate decât prin reaprinderea iubirii familiale. Pentru că bărbatul este preotul familiei, iar familia este Biserica lui. Adică bărbatul este dator să-şi iubească familia şi să se jertfească pentru ea, ocrotind-o, nu nimicind-o. 

Bătaia nu face decât să provoace şi mai tare. Niciodată bătaia nu a rezolvat o problemă, ci doar a amplificat-o.

Sfântul Apostol Pavel învaţă pe bărbaţi aşa: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele“ (Coloseni 3, 19), iar în altă parte zice: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, (…) bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte“ (Efeseni 5, 22, 28).

Aşadar, dacă Hristos nu a bătut pe nimeni vreodată, de ce tu, bărbate, îţi baţi soţia? Până să o iei, o preţuiai, o ademeneai cu vorbe frumoase şi îi promiteai multe şi mărunte. Acum ce-i dai din toate cele promise? Palme şi pumni, înjurături şi ocară?! Aşa te-ai făgăduit în faţa lui Dumnezeu, la Cununie? Chiar de te-ar necinsti, sau ţi-ar face rău, tot nu e bine să o baţi. Pentru că bătaia nu face decât să provoace şi mai tare. Niciodată bătaia nu a rezolvat o problemă, ci doar a amplificat-o.

Similar, de ce îţi baţi copilul? Faptul că e al tău te obligă să-l educi bine. Cum să-l educi cu bătaia?! Bătaia nu educă, ci întărâtă la mânie. Tot Sf. Pavel scrie: „părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri” (Efeseni 6, 4).   Dacă cineva te-ar bate, ai deveni mai cuminte? Sau mai inteligent? Dimpotrivă. Aşa că pumnul tău, mişcat de mânia ta nu va face decât să însămânţeze ura în copilul tău. Ce părinte sănătos la minte şi inimă va dori să fie urât de copilul său?

Prin urmare, nu mai ridicaţi palma sau pumnul. Când simţiţi că mânia vă inundă, gândiţi-vă la un singur lucru: Hristos a răbdat până pe Cruce. 

Bărbate, nu da cu pumnul în Hristos!

Urmăriţi dezbaterea „E Bătaia ruptă din Rai?“ aici.