Regretele părinţilor. Cum întâmplările din trecut au repercusiuni în prezent
0
În spatele oricărui părinte se ascund regrete şi realizări notabile prin care ei încearcă să-şi protejeze copiii aşa cum ştiu mai bine. Uneori, protecţia copleşitoare de care dau dovadă poate degenera în acte care, peste ani, se pot transforma în regrete. Publicaţia britanică „The Guardian” a realizat o selecţie cu cele mai mari regrete ale cititorilor săi, încercând astfel să dea un exemplu de „aşa nu”.
Incidentul cu spaghetele
Alison Clink îşi regretă scurta scăpare de furie. Regretă şi că urmaşii ei nu apreciază lucrurile mărunte, dar pline de valoare. Poate din acest motiv regretă micul ei derapaj.
„Dintre sutele, poate chiar miile de lucruri pe care le-am făcut pentru copiii mei - petreceri aniversare, gătitul, curăţenia, spălatul şi călcarea hainelor, suportul financiar şi lista poate continua la nesfârşit - de ce îşi aduc ei aminte mereu numai acel lucru rău pe care un părinte îl poate face?
Cu toţii avem zilele noastre mai puţin fericite, chiar şi mamele le au. Atunci când fiica mea cea mai mică avea numai trei ani şi refuza să-şi termine cina, am luat bolul care conţinea urme de spaghetele bolognese şi i l-am pus în cap, chiar dacă am realizat că tot eu va trebui să curăţ mizeria. Cei patru copii ai mei nu se purtau cum se cuvine, aşa că am ajuns la limita răbdării. Chiar dacă mâncarea din bol era rece şi puţină, acest act disperat de furie maternă a ieşit la suprafaţă de fiecare dată când copiii mei vroiau să se amuze pe seama mea.
De-a lungul anilor, povestea a devenit din ce în ce mai exagerată. Bolul a devenit mai mare, spaghetele mai calde. Acest mic act de agresiune eclipsează orice gest iubitor şi maternal pe care l-am făcut vreodată. Poate că este o lecţie de viaţă, poţi să duci o existenţă exemplară, dar dacă faci un pas greşit, cu siguranţă, acest lucru îţi va fi mereu amintit.
Privind înapoi, mi-aş fi dorit să părăsesc camera şi să număr până la zece. Cu toate acestea, fiica mea nu pare să fie prea traumatizată după acest incident. Deşi, dacă stau să mă gândesc bine, şi-a poartat părul în formă de dreadlock (coafură asociată mişcării Rastafari şi care se aseamănă la formă cu spaghetele n.r.) la vârsta de 18 ani.”
Christopher şi Harry
Doleanţa lui Richard Salmon este una fără ecou. Şi-ar dori să-i mai citească poveşti fiului său, dar acesta este acum într-o lume fantastică, asemănătoare celei din poveştile lui Harry Potter.
„Fiul meu, Christopher, era absorbit de Harry Potter, tânărul vrăjitor care lupta împotriva «celui al cărui nume nu trebuie rostit». De-a lungul anilor, odată ce fiecare carte din serie era scoasă, Christopher se asigura că-i citeam câteva capitole înainte de ora de culcare, fiind de acord să mă opresc din citit numai când mama lui anunţa că era într-adevăr timpul de culcare.
În vara lui 2007, Christopher, mama lui, Julie, Jonathan, fratele mai mare, şi eu eram în vacanţă la Center Parcs Sherwood Forest, când a apărut ultima carte din serie, „Harry Potter şi Talismanele Morţii”. Pe atunci, Christopher avea 14 ani şi niciun interes ca eu să-i mai citesc şi, din câte îmi amintesc, s-a închis în camera lui din cabană pentru o zi şi a devorat cartea.
În februarie 2009, Christopher s-a îmbolnăvit. Starea lui s-a înrăutăţit pe măsură ce zilele înaintau aşa că l-am dus la spital. Acolo, Christopher s-a prăbuşit şi a trebui să fie dus la camera de urgenţe. Nu s-a recuperat niciodată şi a murit din cauza unei infecţii streptococice foarte rare.
Regret că n-am apucat să-i citesc ultima carte din seria „Harry Potter” şi-mi doresc ca Harry, Ron, Hermione şi Dumbledore să se reunească şi să perfecteze o vrajă prin care l-ar aduce pe Christopher şi zâmbetul lui înapoi.”
A împărtăşi dragostea
Nepotul de patru ani a lui Anji Dawkins ştie să dea lecţii de viaţă încă de mic. Acesta i-a reamintit bunicii lui că dragostea se oferă indiferent de obstacole.
„Nepotul meu de patru ani se ţine strâns de genunchii mei, mă îmbrăţişează şi-mi spune: «Te iubesc, bunico». Mă aplec şi-l înconjor cu braţele spunându-i: «Şi eu te iubesc, Ben». Sunt plină de o emoţie care îmi este imposibil de descris în cuvinte, pentru că niciodată nu le-am oferit celor patru copii ai mei ceea ce nepotul meu tocmai mi-a dăruit.
Nu le-am spus niciodată cât de mult îi iubesc. Am fost o mamă casnică, iar eu şi cu soţul meu am încercat să le facem vieţile interesante şi pline de distracţie. I-am iubit şi sper că s-au simţit iubiţi, dar am un regret. Niciodată mi-am pus dragostea pentru copiii mei în cuvinte.
În continuare îi iubesc. Aş vrea să îmbrăţişez pe fiecare în parte şi să le spun: «Te iubesc, James», «Te iubesc, Jenny», «Te iubesc Naomi», «Te iubesc, Tom». Dar cred că este prea târziu să ofer ceea ce nepotul meu tocmai m-a învăţat.”
O tăcere jenantă
Acesta este situaţia tipică pe care fiecare copil o experimentează: ruşinea în public, cauzată de unul dintre părinţi. Fiica lui Jayne Greenwell a dus, însă, această experienţă până la extrem.
„Suntem la cinema, vizionând un film. Fiica mea are 11 ani, iar eu, o mamă destul de bătrână, mă bucur la maxim de această ieşire. Obişnuiam să facem asta destul de des.
Chiar şi aşa, după 20 de minute de la începerea filmului, încep să mă simt iritată. Mai mulţi adolescenţi din faţa noastră vorbesc şi râd cu voce tare. Pe măsură ce acest comportament continuă, devin din ce în ce mai supărată. Aceşti tineri nu numai că interferează cu delectarea mea, dar încalcă flagrant şi regulile cinematografului. Sunt profesoară de liceu, iar instinctul de a lua măsuri este prea puternic pentru a rezista. Mă aplec spre tineri şi lespun în şoaptă: «Sst! Vă rog, faceţi linişte!».
A funcţionat. Adolescenţii tac. Sunt foarte conştientă de faptul că aş fi putut să recurg la un abuz verbal pe care numai adolescenţii îl pot inventa, dar nu, tinerii s-au supus, în mod clar intimidaţi de autoritatea mea de profesoară. Mă simţeam bine.
Fiica mea îmi aruncă o privire, după care îmi spune: «Vrea să mori, chiar aici,chiar acum». Se simţea umilită până dincolo de rezistenţă, rămânând în scaunului ei, tăcută, până la sfârşitul filmului. Limbajul corpului ei radiază un amestec de ruşine şi de furie. Atunci când filmul se termină, se întoarce către mine şi-mi şuieră: «Nu vor mai merge niciodată să văd un film cu tine». Acum are 21 de ani şi a rămas fidelă cuvântului dat.”
Băiatul mamei
Venirea pe lume a unui nou membru în familie duce, de cele mai multe ori, la atragerea atenţiei asupra lui şi la neglijarea altora. Alison Willis a experimentat această situaţie la naşterea fiicei sale. Acum, regretul ei se îndreaptă spre fiul său.
„Regret că odată cu naşterea fetiţei mele l-am făcut pe fiul meu „băiatul mare” al casei. Când ea s-a născut, băiatul meu părea mare, părea că a crescut, un frate mai mare adevărat. Era bun şi blând cu ea, oferindu-i sărutări atente şi îmbrăţişări. În calitate de adult, cred că am avut prea multe aşteptări de la el. Mă aşteptam să înţeleagă că atunci când trebuia să o culc pe sora lui era mult mai uşor ca el să se joace în camera de zi decât să stea în dormitor cu mine.
El nu a avut parte de luxul de a-şi avea mama alături, pentru că el era la grădiniţă în timp ce eu lucram. Am uitat că avea nevoie şi de puţin timp alături de mama lui. Am uitat că totul s-a schimbat pentru el odată cu venirea pe lume a surorii sale.
Acum, fiica mea este puţin mai mare decât era fiul meu atunci şi pare atât de mică. Regret că peste noapte a devenit băiatul mare al casei, pe când el era încă baiatul meu mic.”
Alegerea mea, vina mea
Alegerile de altă dată îşi au urmările în prezent. Aceasta pare a fi problema unor mame care nu ştiu să-şi aleagă cum se cuvine un soţ potrivit şi tată veritabil pentru copilul lor. Deşi şi-a păstrat anonimatul, confesiunea unei mame este plină de înţeles.
„Pe 29 februarie 2004, într-o duminică, mi s-a întâmplat cel mai bun lucru de pe lume. S-a născut fiul meu, mândria mea. Am un singur regret, totuşi. Am parte de fiul care trebuie, însă am făcut o greşeală cu alegerea tatălui potrivit. Simt un sentiment profund de vinovăţie şi de regret, pentru că fiul meu s-a născut cu un tată absent din cauza alegerii mele nepotrivite.”
Se încarcă comentariile...
