Habar nu avem să primim iubire

Pentru mulţi parteneri de cuplu, este mai greu să primească decât să ofere daruri raţionale.

Pentru mulţi oameni este mai dificil să primească decât să ofere darurile relaţionale. Complimentele, aprecierile verbale şi încurajările autentice nu sunt lesne de primit de către cei mai mulţi dintre noi, deoarece se izbesc în zidurile protectoare pe care le-am ridicat în jurul sufletelor noastre.

„Dar ţi-am spus că te iubesc! Ce vrei mai mult?"

Când vine vorba despre relaţiile de iubire, lucrurile pot sta destul de diferit de aceea ce ne-am obişnuit să credem. Una dintre ideile cele mai promovate accentuează faptul că putem păstra fericirea în doi dacă oferim constant ceea ce persoana dragă are nevoie să primească. Însă ceea ce am observat, ca terapeut de cuplu, este că pentru mulţi oameni este mai dificil să primească decât să ofere darurile relaţionale. Complimentele, aprecierile verbale şi încurajările autentice nu sunt lesne de primit de către cei mai mulţi dintre noi, deoarece se izbesc în zidurile protectoare pe care le-am ridicat în jurul sufletelor noastre. Muncim intens pentru a învăţa într-un final să verbalizăm cuvintele magice, să ne exprimăm grija şi emoţiile, faţă de persoana de lângă noi, şi cu toate acestea ceea ce primim în schimb este o reacţie de genul nu este suficient. Şi apare pertinenta întrebare de ce se întâmplă acest lucru sau cum putem explica acest fenomen relaţional?

Răspunsul îl primim de la teoria IMAGO (una dintre cele mai complexe viziune asupra relaţiilor de cuplu) care ne atrage atenţia asupra fantomelor relaţionale din trecut care, născute atât în experienţele pozitive cât şi în cele negative, ne reamintesc de momentele în care am fost cu adevărat iubiţi şi acelea în care am fost extrem de răniţi - şi toate acestea sunt aduse în relaţia de cuplu şi ne influenţează mai mult decât am fi dispuşi a crede.

Relaţiile din trecut, cu precădere cele din copilărie şi experienţele cu nivel crescut de intimitate, ne modelează obiceiurile de relaţionare atât în cuplu, cât şi în relaţia părinte-copil.

Astfel acel ceva minunat care se naşte între doi oameni, cunoscut în limbajul obişnuit relaţie, este compus din ceea ce vedem şi ceea ce scapă privirii, din ceea ce ştim/conştientizăm şi ceea ce se află adânc săpat în memoria noastră emoţională. Iar când vine vorba despre relaţiile noastre ceea ce nu cunoaştem despre noi şi celălalt este la fel de important, dacă nu chiar mai important, cu ceea ce am conştientizat deja. Nu mai este o supriză pentru cititorul român că o mare parte din timp trăim în umbră – fiind orbi, deconectaţi de noi şi prinşi în starea de “pilot automat” – ajungând astfel să reacţionăm la manifestările pozitive ale partenerilor, în loc să le răspundem. Reluând astfel din nou şi din nou aceleaşi acţiuni ineficiente care ne aduc doar rezultate negative. Pe scurt, de subliniat este faptul că, motivul pentru care oamenii nu pot să primească iubirea este deoarece aceşti nu pot accepta o apreciere a trăsătorilor, taletelor şi calităţilor pe care le reneagă şi nici nu pot primi darurile pe care părinţiilor nu le-au permis să le aibă. În esenţă auto-respingerea şi auto- sabotarea îi blochează în a primi ceea ce au nevoie pentru a-şi vindeca rănile sufleteţi.

În acest punct probabil că mintea va fugi la fredonata strategie a iubirii de sine. Doar că în acest proces rareori ajungem să ne şi acceptăm acele părţi din noi care au fost negate, respinse sau uitate - şi pe care adesea ajungem să le proiectăm asupra celor de lângă noi (parteneri sau copii). Astfel teoria IMAGO vine cu o recomandare contra intuitivă, soluţia vindecătoare este aceea de a iubi la celălalt acele trăsături, obiceiuri, atitudini şi comportamente care ne produc cea mai multă frustrare – care ne apasă “butoanele nebuniei”. Şi care pot fi dintre cele mai obişnuite lucruri: iute la furie; critică constantă; grandoare etc. Despre proiecţii este de evidenţiat faptul că ceea ce respingem la noi, avem tendinţa de a vedea în ceilalţi, şi mai cu seamă în parteneră sau partener.

Mai pe româneşte furia rapidă pe care o vedem în celălalt, vocea critică şi înţepătoarea aroganţă sunt trăsături pe care cu siguranţă le deţine partenerul, dar care sunt de asemenea şi părţi renegate din noi.

Astfel cheia este să acceptăm şi să “iubim” în celălalt părţile urâte pe care le are, ajungând în fapt să le iubim astfel şi pe cele din noi. Acest fenomen fiind posibil deoarece, creierul uman nu face diferenţa între iubirea de sine şi iubirea faţă de aproape. Reacţia internă, chimia emoţională este aceeşi, nu contează care este “obiectul” sentimentelor noastre. Astfel atunci când dăm dovadă de înţelegere, toleranţă şi acceptare faţă de greşelile partenerului, în fapt beneficiul este dublat. Deoarece toată această raportare se oglindeşte şi faţă de noi înşine. Iar acest proces este mult mai uşor de parcurs dacă:

• Recunoştem faptul că persoana dragă are anumite trăsături care ne activează emoţional şi care într-un anumit fel sunt conectate cu noi;
• Ne întrebăm cum au ajuns aceste trăsături să-i fie de folos partenerului/copilului pentru a supravieţui sau funcţiona;
• Manifestăm compasiune faţă de celălalt atunci când se implică în comportamente pe care le respingem;
• Ne întrebăm în ce măsură ceea ce respingem la celălalt este şi o trăsătură a noastră. 

Morala zilei este că, de multe ori, pentru a învăţa să primim ceva pozitiv avem nevoie să acceptăm defectele pe care le vedem în celalţi şi care sunt mai multe ale noastre, doar că ne-am obişnuit să le găzduim în persoana celui de lângă noi. Şi abia după ce ne-am permis să fim vulnerabili şi să ne acceptăm “umbra” (latura întunecată pe care o respingem) vom reuşi să primim şi darurile afective ale unei relaţii.

Text semnat de Gaspar Gyorgy, psihoterapeut, preşedintele Asociatiei Multiculturale de Psihologie si Psihoterapie.