Despre mine ca părinte şi despre acest blog

Mi s-a propus să am acest blog. În secţiunea “parenting”. M-am speriat. M-am speriat pentru că m-am gândit: eu, blogger? Şi când să mai am timp şi de asta? Şi despre ce? Creşterea copilului? Nu despre autism, dizabilităţi, antidiscriminare, drepturile omului, ONG sau fundraising!?

De mai mulţi ani eu nu mai sunt doar părinte. Şi acest lucru îmi ocupă foarte mult timp…De mai mulţi ani eu sunt ONG-ist, activist, manager, fundraiser şi pot să folosesc şi alţi termeni, iar toate aceste „funcţii” au devenit, din 2008, din simple profesii acelaşi lucru cu viaţa mea personală. Cursul vieţii mi s-a schimbat subit, total, chiar brutal aş putea spune, când în luna aprilie a acelui an, copilul meu era diagnosticat cu autism.

Eu mi-am început experienţa de mamă cu o mare frustrare: aceea că nu reuşeam să îmi învăţ copilul lucruri elementare, pe care alţii le prindeau din zbor, ca de exemplu să rostească cuvântul “mamă”, să se joace cu nişte banale cuburi sau să facă la oliţă. Şi frustarea a crescut şi în momentul în care ulterior, când Tomi făcea deja terapie, observam că terapeutele lui reuşeau să îl înveţe lucruri mai uşor şi mai detaşat decât puteam eu să o fac. Şi când m-am plâns uneia dintre ele, spunând că nu cred că reuşesc să fac totul pentru Tomi, terapeuta mi-a răspuns surprinsă: “Dar tu faci atât de multe lucruri pentru el! Şi îl ajuţi mai ales prin metodele în care te descurci cel mai bine, în care reuşeşti să ai şi mai mult succes.”

Când eu şi soţul meu ne-am adoptat fetiţa, faptul că avea origini rome m-a bulversat. Nu pentru că aş avea ceva cu această etnie, din contră (doar aveam prieteni care evitau în discuţiile cu mine subiectul drepturilor romilor, pentru că ştiau că ajungeam inevitabil să ne certăm), dar pentru că nu consideram că sunt pregătită să fac faţă încă unei lupte, încă unei forme de discriminare. Pentru care să lupt nu aşa, la nivel de politică socială, ci din nou foarte personal: ca să îmi apăr propriul copil! Dar am simţit că a nu accepta un copil cu origini rome şi astfel a alege să îmi selectez copilul, era o încălcare a principiilor mele şi a principiilor adopţiei în general. Şi acum Bela este cea care mă învaţă, printre multe altele, cât de frumos este să ţi se spună şi să spui “Te iubesc!” în fiecare zi.

Am acceptat să am acest blog. Şi fac asta ca să îmi continui nişte dorinţe mai vechi de autoîmplinire (sunt absolventă de jurnalism şi visam să fac presă scrisă), dar şi ca să folosesc acest execiţiu ca o formă de organizare a timpului şi de structurare, dacă vreţi, a gândurilor. Şi de exprimare a emoţiilor mai vechi, mai noi...

Şi pornesc în acest drum cu următoarele gânduri, şi vreau să vi le împărtăşesc chiar de acum:

• Nu sunt un părinte perfect şi foarte probabil nu voi fi niciodată. Dar sunt un părinte care face eforturi să se schimbe, aproape în fiecare zi şi care visează să fie un prieten pentru copiii lui.
• Din terapia pentru autism şi din alte lecturi şi experienţe (mai ales de trainer şi coach format) am învăţat că potenţialul nostru (de când suntem copii) este incredibil şi că pentru a-l atinge este nevoie de motivare, atenţie, apreciere şi afecţiune. De mult feedback pozitiv, de stimulare a creativităţii, de creşterea încrederii în sine, de recompensare a comportamentelor pozitive. Şi sunt mulţi “nebuni” ca mine, dar mai degrabă prin alte ţări (vezi sistemul educaţional din Finlanda) sau prin alte medii (vezi coaching-ul). Nu aplic acest principii mereu, mai ales din oboseală şi rutinare. Şi pentru că îmi mai aduc aminte unii din jur că sunt prea visătoare şi că oamenii nu se pot schimba... Acum însă sunt odihnită şi vă spun că da, avem un potenţial incredibil, indiferent de mediu, etnie, gene şi multe alte aşa zise limitări.
• Visez la o lume în care noi, părinţii şi educatorii, să reuşim să evităm cât mai mult cuvântul “Nu” sau “Nu ai voie” sau “Vai, ce greşeală! Cine e vinovat pentru asta?” şi să le înlocuim cu “Da, poţi”, “Da, încearcă şi spune-mi ce ai învăţat din asta”, “Am greşit. Ce soluţii putem găsi?” sau “Eşti grozav!”. Şi mai visez la o lume în care să reuşim să răspundem la unele întrebări, cu multă sinceritate aşa: “Nu ştiu”. Şi mai visez şi la o lume în care să avem răbdare să ne ascultăm.
• Prefer să nu dau sfaturi şi chiar le urăsc... Unii ar spune că vreau să fac lucrurile doar cum ştiu eu. Dar vă spun de la început că pe acest blog nu veţi găsi liste cu “aşa da, aşa nu”. Mai degrabă aş vrea să vă scriu aici ce învăţ eu din experienţele de zi cu zi şi mai ales de la şi prin copiii mei. Dacă voi vorbi despre sfaturi, prefer să îi citez pe alţii care mă inspiră şi care au mai multă experienţă. Şi veţi mai găsi aici poveşti despre copii şi părinţi speciali şi din experienţa mea şi a celorlalţi care încercăm să le facem mai uşor drumul în viaţă. Mulţumesc tuturor pentru că mă însoţiţi şi pe această cale şi că aveţi răbdarea să citiţi blog-ul unui părinte imperfect.