Ce învaţă copiii de la noi? Modele de violenţă

Violenţa din jocuri este preluată de copii ca modele comportamentale

Adeseori se poate întâmpla ca un copil care are un părinte deprimat sau violent să moştenească nu numai genele acestuia, dar şi să trăiască într-un mediu psihologic nociv, afectat de felul de a fi al părintelui, ceea ce va stimula odată în plus exprimarea acelor gene. Până şi copiii de trei ani sau mai mici învaţă că violenţa e un comportament normal, dacă îşi văd părinţii certându-se şi agresându-se reciproc.

Psihologii sociali au fost printre primii care au insistat asupra faptului că educaţia are un impact important, iar în unele privinţe definitoriu asupra comportamentului indivizilor, inclusiv asupra manifestării agresiunii. Astfel, în opinia unuia dintre cei mai notorii teoreticieni ai influenţei sociale, psihologul american Albert Bandura, comportamentele agresive nu sunt preformate, ci se învaţă pornind de la „modele sociale”. Studiind comportamentul agresiv al copiilor şi minorilor, Bandura a elaborat aşa-numita Teorie a învăţării sociale (Social Learning Theory), cu ajutorul căreia argumentează că agresivitatea la copii se profilează sub influenţa modelelor comportamentale induse de membrii familiei, de mass-media sau de societate în ansamblu.

Păpuşa Bobo

Altfel zis, oamenii învaţă să fie agresivi, iar comportamentul e modelat în funcţie de normele comportamentale care sunt preluate din mediul social proxim. Unul din experimentele lui celebre, intitulat „Păpuşa Bobo” („Bobo doll studies”) şi efectuat în 1961, a demonstrat cât de uşor copiii preiau modelele comportamentale ale maturilor.

În cadrul experimentului, unui grup de copii, cu vârsta de la 3 la 6 ani, i-a fost demonstrat un filmuleţ în care era prezentată o femeie care bătea o păpuşă Bobo (păpuşă cu centrul de greutate la bază, care în mod automat se ridică vertical) şi îi spunea cuvinte de ocară. După vizionarea filmului, copiilor li s-a permis să se joace într-o încăpere unde era şi o păpuşă Bobo, ca cea din film. Copiii îndată au început să lovească în păpuşă, imitând întrutotul comportamentul şi limbajul agresiv al femeii din film. În cazul grupului de control, format din copii care vizionaseră un filmuleţ cu modele comportamentale non-violente, a lipsit practic cu desăvârşire tentativa de a agresa păpuşa din încăpere.

Secvenţe foto din experimentul lui Albert Bandura: (rândul de sus) imagini din film, unde femeia agresează păpuşa; (rândurile din mijloc şi de jos) imagini din jocul copiilor, care la rândul lor agresează păpuşa potrivit modelului comportamental învăţat. FOTO holah.karoo.net

În ciuda criticilor aduse acestor experimente ale lui Bandura, critici care au vizat în special metodologia utilizată, studiul său a prezentat totuşi la acea vreme o ilustraţie convingătoare a modului în care poate fi realizată „învăţarea socială”. Mai târziu, experimentul lui Bandura a fost repetat în diverse forme, pentru a i se confirma justeţea.

De exemplu, în unul din experimente păpuşa a fost înlocuită de un clovn viu, care de asemenea a fost supus agresiunii din partea copiilor care vizionaseră un filmuleţ cu imagini violente. În general, numeroase cercetări bazate pe utilizarea filmelor şi videogramelor au demonstrat că spectacolele violente sunt urmate de creşterea numărului de jocuri agresive la copii şi a predispoziţiei spre violenţă; pe scurt, modelele de violenţă predetermină şi banalizează violenţa zilnică.

Agresivitatea se moşteneşte şi se învaţă

Şi nu doar copiii sunt influenţaţi. Un experiment asemănător ca şi concept cu cel al lui Bandura a fost efectuat pe un grup de bărbaţi cu vârstele între 20 şi 70 de ani, în cazul cărora s-a constatat că după vizionarea emisiunilor televizate cu caracter violent se manifestau ei înşişi mai violent, comparativ cu acei bărbaţi care vizionaseră emisiuni cu caracter pro-social.

Deci prototipurile comportamentele, cel puţin cel agresiv, se învaţă cu uşurinţă. Psihologul american Daniel Goleman s-a exprimat plastic în această privinţă, a modelării sociale a comportamentului copiilor: „Asemenea unei plante care se adaptează solului bogat sau sărăcăcios, creierul copilului se modelează astfel încât să se adapteze ecologiei sale sociale, în special climatului emoţional cultivat de principalii oameni din viaţa sa”.

Şi deseori se poate întâmpla ca un copil care are un părinte deprimat sau violent să moştenească nu numai genele acestuia, dar şi să trăiască într-un mediu psihologic nociv, afectat de felul de a fi al părintelui, ceea ce va stimula odată în plus exprimarea acelor gene. Până şi copiii de trei ani sau mai mici învaţă că violenţa e un comportament normal, dacă îşi văd părinţii certându-se şi agresându-se reciproc. Modelul comportamental însuşit nu va fi manifestat imediat, ci mai târziu, în anii de şcoală, uimindu-i pe părinţii care nu vor înţelege că au implantat în copiii lor germenii unui comportament nociv încă în fragedă copilărie. Chiar dacă părinţii unui copil de vârstă preşcolară sau şcolară nu se vor mai certa în faţa lui, ceea ce a însuşit copilul până la vârsta de trei ani e suficient ca să-l marcheze psihic cu consecinţe pe termen lung.

Care este interpretarea etologică a rezultatelor ştiinţifice prezentate mai sus? Copiii se nasc cu un instinct al agresivităţii şi învaţă de mici să experimenteze diferite modele comportamentale de exprimare a agresivităţii native. De cele mai multe ori, ei identifică în mediul social suficiente exemple de comportament brutal şi, aproape la fel cum puii de păsări însuşesc melodia semenilor, copiii însuşesc mesajele şi gesturile cu caracter violent. Instinctul îşi găseşte împlinirea, conţinutul îşi găseşte forma.

Copiii de fapt se află în căutarea modelelor de comportament, au predispoziţia nativă pentru a le observa şi învăţa, iată de ce contează foarte mult ce li se arată şi li se explică în primii ani de viaţă. În etologie acest fenomen de însuşire a modelelor comportamentale este cunoscut şi cu denumirea de imprinting (imprimare): la animale imprintingul reprezintă o etapă timpurie şi exactă în dezvoltarea individului (câteva zile, săptămâni sau luni), când el este foarte sensibil la stimulii din jur şi posedă o capacitate înaltă de a-i memora şi învăţa.

La oameni, perioada de imprinting pentru anumite însuşiri poate dura şi câţiva ani, însă odată ce perioada imprintingului s-a consumat, individului îi va fi mai dificil să însuşească alte deprinderi sau să le modifice pe cele deja implantate (prin efectul imprintingului se explică, bunăoară, de ce ne este uşor să învăţăm orice limbaj în copilărie, şi foarte dificil la maturitate). Înţelegem astfel că normele de reacţie şi atitudinile comportamentale care sunt demonstrate şi cultivate în primii ani de viaţă ai unui copil vor avea un impact deosebit de profund asupra lui.

Cum se ţine sub control agresivitatea nativă

Cel mai mare risc de formare a unui individ violent şi antisocial se produce atunci când copilul are o predispoziţie genetică spre agresivitate şi, pe deasupra, însuşeşte şi modele familiale de comportament violent din partea părinţilor sau între părinţi. În aşa condiţii, copiii nu vor avea de la cine învăţa cum să-şi stăpânească impulsurile.

Suplimentar la demonstrarea unor modele comportamentale corecte, una dintre misiunile părinţilor şi educatorilor este să indice cât mai devreme posibil limitele manifestării agresive a copilului, deoarece acesta va avea o înclinaţie nativă de a se manifesta prin intermediul aşa-numitei „agresivităţi explorative”. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea până unde pot merge, pentru a testa care sunt limitele permisibilului. Adulţii şi normele sociale în general le vor indica limitele manifestărilor comportamentale.

Dacă însă răspunsul reglator din partea adulţilor întârzie să vină, atunci copiii se vor deprinde să obţină prin tupeism şi agresivitate ceea ce râvnesc. Şi cu orice obiect pe care îl va obţine, cu orice înlesnire sau poziţie ierarhică dobândită prin comportament agresiv, aceste deprinderi se vor întări şi vor deveni o normă comportamentală a individului.

Practic, nu există o autolimitare a indivizilor în aplicarea forţei şi agresiunii, dacă cei mai în vârstă ca ei nu îi învaţă să se limiteze, să-şi ţină în frâu dorinţele şi comportamentele.

Fenomenul e valabil şi la nivel social larg; mişcările studenţeşti pot escalada în revolte sociale dacă nu li se opune o rezistenţă constructivă, dar fermă; iar politica excesiv de permisivă (sau mai curând indiferentă) din şcoli şi universităţi poate conduce la o augmentare a agresivităţii în rândul elevilor şi tinerilor şi la multiplicarea cazurilor de violenţă. De aceleaşi lacune suferă unele metode ale educaţiei nonrepresive practicate în familie; în lipsa unor „linii directoare”, copilul va aplica agresivitatea ca mijloc de explorare socială, va dori să afle până unde poate să meargă.

De la o extremă la alta

În popor, despre copiii care au fost învăţaţi să-şi controleze impulsurile şi să întreţină relaţii sociale echilibrate şi non-violente se spune că au „cei şapte ani de-acasă”; această expresie populară reflectă într-un mod reuşit tezele etologice privind imprintingul şi educaţia – predispoziţiile comportamentale pot fi parţial modelate, dar la o vârstă cât mai timpurie. Apropo, potrivit unui studiu sociologic prezentat de Magenta Consulting în aprilie 2015, cetăţenii Republicii Moldova îşi consideră conaţionalii lipsiţi de cei şapte ani de acasă.

Mai exact, respondenţii au fost rugaţi să aprecieze nivelul educaţiei moldovenilor după o scară de la 1 la 7, unde 7 sunt toţi cei şapte ani de acasă şi reprezintă un calificativ „foarte înalt”, iar 1 semnifică numai un an de acasă – calificativ foarte scăzut. Nota medie pe care au primit-o moldovenii este de 3,9. Numai 4% dintre respondenţi consideră că moldovenii au toţi cei şapte ani de acasă. E un rezultat care nu ne va surprinde prea mult. Şi s-ar putea să fie şi mai rău odată cu trecerea anilor, dacă luăm în calcul că zeci şi zeci de mii de copii din Republica Moldova cresc în lipsa unei îngrijiri părinteşti adecvate. Fenomenul e valabil şi pentru România.   

Astăzi în multe ţări este la modă un stil de educaţie absolut permisiv, când copiilor li se permite aproape orice, li se intră în voie, părinţii evită să le spună „nu” sau „nu se poate”.

De la extrema bătăilor severe din alte secole şi decenii, am ajuns acum la o altă extremă, când copiii sunt exagerat de răsfăţaţi şi li se oferă o libertate nelimitată a acţiunilor. Unii părinţi consideră că acesta e modul cel mai natural de a educa un copil. E o închipuire greşită.

În vremurile preistorice copiii nu erau nici neglijaţi, nici bătuţi, dar nici alintaţi peste măsură. Întotdeauna adulţii au avut grijă ca odraslele lor să fie ascultătoare şi să se conformeze regulilor familiei şi ale grupului. Acum însă, din cauza aplicării unor stiluri prea permisive de educaţie, se ajunge la situaţii dramatice. Copiii cărora li s-a permis orice când erau mici, vor reacţiona foarte bolnăvicios la interdicţii când vor deveni preşcloari şi şcolari; interdicţiile şi refuzurile vor provoca stări de anxietate, isterie şi furie.

Acele ţări care au experimentat educaţia permisivă îşi reconsideră acum la modul cel mai serios strategiile, din cauza unor efecte adverse nu tocmai benefice. În ţările scandinave, bunăoară, generaţia de copii educată în stil permisiv se transformă odată cu maturizarea într-o „generaţie de ştrengari”. Ei demonstrează o lipsă acută de disciplină şi de empatie, sunt mai egoişti, au un caracter conflictual în raport cu părinţii şi o stare depresivă în raport cu sine; la şcoală, copiii refuză să urmeze instrucţiunile profesorilor.

Părinţii trebuie să aibă autoritate

Psihiatrul suedez David Eberhard susţine că acei copii care au avut o copilărie de răsfăţ sfârşesc prin a fi dezamăgiţi de viaţă, deoarece realitatea contrastează puternic cu ceea ce li s-a oferit acasă. În opinia lui, părinţii trebuie să aibă funcţia de comandă în familie. „Familia nu este o democraţie”, afirmă Eberhard. Iar părinţii sunt „părinţi”, nu „buni prieteni”. Dacă se întâmplă că puterea de decizie într-o familie e preluată de copii, înseamnă că acea familie intră în criză, părinţii îşi pierd autoritatea, iar copiii vor avea o educaţie falită. Una din concluziile la care ajungem este că părinţii trebuie să evite să pedepsească copiii, însă nu trebuie să le fie frică să-i disciplineze prin cuvinte, gesturi şi exemple adecvate.

Totodată, să avem în vedere că nu există reguli absolute. Fiecare copil este individual şi abordările educaţionale trebuie să fie individuale. În cazul unor copii cu un caracter mai dificil, părinţii ar fi bine să apeleze la consultaţiile unui psiholog de profil, care să abordeze problema profesionist. În psihologia clasică există mai multe modele de a analiza profilul psihic al individului şi, în funcţie de modelul de analiză, sunt elaborate diverse metode de ameliorare.

Psihologul britanic Hans Eysenck este autorul unora dintre cele mai cunoscute teste de personalitate, care pot fi utile atât profesioniştilor, cât şi părinţilor. Eysenck însuşi considera că personalitatea şi temperamentul unei persoane pot fi descrise la intersecţia a două axe: extraversiune-introversiune şi instabilitate-stabilitate psihică. Dacă o persoană înclină mai mult spre extraversiune şi nevrotism, ea va avea o predispunere mai mare spre impulsivitate şi agresiune, poate deveni violentă. Deci, dacă există o verificare timpurie, un suport psihologic adecvat şi o educaţie inteligentă, îmblânzirea unui caracter vitriolant este posibilă.

Fragment din cartea ”Homo aggressivus”