Vrei tu neapărat să fii nevasta mea? Ok!

Artrita precoce a stârpit logodnele romantice. Azi, probabil bărbaţii îngenunchează cu inelul în mână doar în filme. Dar până şi pentru scena asta se folosesc cascadori.

”Arată-ne inelul!”, am cotcodăcit noi, prietenele zăpăcite ale unei viitoare mirese. Nici dacă i-am fi cerut să ne arate un rinichi nu îngheţa aşa. N-avea inel, se logodise fără brizbrizuri. I-au trebuit vreo paişpe minute de graţioasă bâlbâială ca să transfere informaţia asta din capul ei în urechile noastre. Atunci am constatat că sunt capabilă să schimb subiectul mai repede decât schimbă Mika Hakkinen vitezele. Mi-am dat seama că viitorul ginerică n-avusese banii sau mintea de a-i procura un zorzon preţios. Victima acestui prejudiciu a simţit nevoia să revină asupra informaţiei, spre a-şi apăra jumătatea mai buimacă. Ne-a spus că el îi pregăteşte un inel, a aflat ea asta dintr-o sursă cu gura spartă, dar că nu e gata încă. Noi ştiam că el e hair-stylist, nu giuvaergiu, însă orice întrebare suplimentară ar fi fost penibilă, în contextul dat. Două luni mai târziu, când el a părăsit-o pentru colegul lui de salon şi i-a explicat că toată viaţa lui s-a simţit, de fapt, un gay îndesat într-un corp de... într-un corp de gay, ce mai, am priceput că tot acolo era îndesat şi inelul de logodnă, probabil.

Ai carte (de identitate), ai parte

Alina şi Vali erau iubiţi de şase ani, logodiţi de cinci ani jumate şi pacostea familiilor de vreo cinci ani, de când cuscrii aşteptau nunta. Valică dormea pe dânsul, în sensul că logodna în sine i se părea o formă de convieţuire absolut onorabilă. A avut el o bănuială că e ceva în neregulă, când s-a dus la poliţie să-şi schimbe buletinul, ca să-şi facă mutaţia la Alina. Atunci, madam plutonieră de la ghişeu era să facă strabism uitându-se cum cetăţeanul cărcălise pe cerere calitatea lui de logodnic. Tanti i-a răcnit din spatele oberlihtului special amenajat că statul ocroteşte familia, nu ţiitorii dezmăţaţi. Atunci, Vali s-a târât spre casa Alinei cu greu, ca sergentul lui Alecsandri, şi i-a spus: ”Pui, am o veste cam naşpa. Trebuie să ne luăm urgent, că altfel dobitocii ăştia nu-mi fac buletin cu adresa ta. Sau stai, ar mai fi o soluţie, poţi să mă iei chiriaş, mergem la fisc şi mă declari şi plăteşti impozit”. Legenda spune că n-a apucat să spună, de fapt, decât ”trebuie să ne luăm, că altfel...”, după care s-a făcut întuneric, fiindcă ea l-a lovit cu pumnişorul peste bot. A fost clipa lui norocoasă, când s-a bucurat sincer că nu-i dăduse inel de logodnă, ca să mai fie şi ăla pe degetul ei beligerant şi să-i spargă buza.

Georgică era sufletul găştii, când eram studenţi. Aşa că noi nu ne-am supărat prea tare pe el când, la o degustare de baxuri de tămâioasă, a pupat-o salivos pe iubita lui şi ne-a spus nouă, curioşilor mai puţin însiropaţi decât el: ”Ce vreţi, bă, o iubesc p-asta şi-o iau şi de nevastă, dacă mi-o dă tac-su”. Noi am râs ca proştii, dar ipotetica miresică s-a zmeurit toată în obrăjori, a făcut o duioasă abstracţie de alcoolemia lui şi-a ţipat apoi ca un pescăruş nervos. Avea patru sute de emoţii mari şi vreo şase sute de emoţii mai mici, plus un zâmbet ca o spărtură. A sărit de pe taburet de zici că-i intrase o piuneză-n fund şi-a gâjâit un ”Da!!!” ridicol. ”Ce da?”, şi-a gogonat el memoria? Uitase deja, în cinşpe secunde de la ruperea zăgazului verbal. Barem a doua zi Georgică nu mai ştia absolut nimic, avea amnezie selectivă. Ţinuse minte că gazdele aveau un covor cu frunzuliţe vernil, rombuleţe bej, liniuţe mov, cerculeţe grena, bulinuţe verzi, buburuze albastre, ciucurei crem şi rămurici kaki. Dar nu-şi mai amintea nicio silabă din emoţionanta sa cerere în căsătorie, spre groaza şi rudotelele tinerei din viaţa lui.

La bine şi la nervi

Luci mergea cam des în vizită la mă-sa, deşi se mutase de-acasă cu ani în urmă şi teoretic locuia cu Dana, pe care susţinea că o adoră. Fata aflase asta pe cont propriu, de pe blogul lui, unde a ajuns întâmplător din contul lui de Facebook, unde ajunsese întâmplător din contul lui de e-mail, unde ajunsese tot întâmplător, după ce i l-a hackerit. În fine, el scria acolo aşa: ”Ador pe cineva şi nu ştiu când voi fii în vre-o dispoziţie să îi spun, v-a mai dura până când se merită să mă risc cu asemenea declaraţie care dacă o fac rămâne făcută, iar eu nu-mi iau cuvântul înapoi”. Dana ar fi leşinat de fericire, dar două amănunte au salvat-o în ultimul moment de la jalnica lipotimie: faptul că nu pricepuse dacă e vorba chiar despre ea sau despre alta şi faptul că cimpanzeii de la Zoo Băneasa scriau mai corect decât iubitul ei.        

Dar să nu divagăm, deci Luci mergea cam des în vizită la mă-sa, iar dumneaei îl servea cu bunătăţi. Aştepta să-l vadă cu fălcile umflate, ca un hamster, şi începea să-l dondănească: de ce, mamă, n-o iei pe fata aia de nevastă? Azi aşa, mâine aşa, cert e că, într-o zi când ardeii umpluţi ai maică-sii i se blocaseră în esofag, pe fondul indigest al cicălelii, a paraşutat ostentativ furculiţa-n castron şi-a ieşit pe uşă ca un tsunami mai mic. S-a dus la Dana şi, după ce-a privit-o adânc în ochi, a deschis fleanca: ”Ştii ce m-am gândit, pisi? Mai bine hai să ne căsătorim naibii, să nu mai aud gura maică-mii, că m-apucă pandaliile!”. Alta, în locul ei, l-ar fi stropit cu acetonă şi l-ar fi scăpărat cu bricheta. Dar ea, născută bleandă, a aplaudat – nici azi nu ştie de ce - şi a acceptat fără să clipească. De fapt nu, scuzaţi-mă, a acceptat clipind foarte, foarte des.

”Bună ziua, părinte, am venit să mă spovedesc”. Aceasta a fost linia de start a logodnei lui Liviu cu Codruţa. Ea s-a băgat sub patrafirul popii şi i-a spus că îl iubeşte pe Liviu, că locuieşte împreună cu el, dar că nu sunt cununaţi. Faţa bisericească s-a schimonosit grăitor: ”Fata mea, acesta se numeşte trai în desfrâu”. Ea a tremurat ca piftia, terifiată de repercusiuni. Se aştepta la o sentinţă, dar cu nişte cuvinte mai moi, mai afânate. Popa i-a ordonat să spună un miliard de Taţii-Noştri, Crezuri şi alte rugăciuni menite s-o apuce de laţe şi s-o scoată din iadul în care se înnămolise. Şi, nu în ultimul rând, era imperios necesar să-i înşurubeze lui Liviu pirostria pe ţeastă. Codruţa a ajuns acasă cu o faţă lungă şi-o situaţie lată. L-a cerut pe Liviu în căsătorie, cu toată dragostea: ”Alege, ori ne luăm, ori mă întorc la Mugurel, care m-ar lua de nevastă şi dacă aş avea sifilis!”. El a ales în secunda doi: nu putea să i-o lase pe Codruţa lui Rămurel, Mugurel, ăla, cum îl cheamă, fie şi pentru faptul că o invitaţie de nuntă pe care scrie ”Codruţa şi Mugurel vă invită la celebrarea căsătoriei lor” pare făcută la mişto. Mai rămânea să-şi găsească naşi pe care să-i cheme Viorica şi Narcis.

Revenind la inelele de logodnă, varianta hippie a ritualului (inel imaginar sau, treacă de la ei, alcătuit din flori de câmp) a salvat mulţi crăiţari din teşchereaua bărbaţilor, fiind ulterior deturnaţi către investiţii mai bune: vodcă, marijuana şi o chitară cu cel puţin patru corzi. ”Iubitul meu mi-a dăruit inelul lui Saturn, eu n-am nevoie de inele cu diamant!”, se sclifosea o amică, încercând să camufleze astfel lipsa lui de inspiraţie, bani şi interes pentru momentul zero. Doi ani mai târziu, când erau deja căsătoriţi bocnă, ea se plângea în tot cvartalul că pămpălăul se obişnuise să-i facă numai cadouri din Calea Lactee: stelele de pe cer, soarele din amurg, luna reflectată în băltoacă, aurora boreală (de pe internet), norii de bumbăcel. ”Să jucăm biliard cu planetele!”, striga el din rărunchi, aproximativ beat, atunci când n-avea chef s-o ducă la biliard cu bile. Au ajuns la nunta de argint dăruindu-şi meteoriţi, comete şi, ocazional, câte-o grindină care mai răcorea lava pasiunii lor nestăvilite.          

Prima iubire nu se uită (la mine)

Primul bărbat care m-a cerut de nevastă a fost naşul care avea să ne cunune şi care trăncănea în numele finuţului. Chiar mă întrebam dacă pe iubitul meu l-a înţepat vreo viespe-n limbă şi, dacă da, atunci de ce-a ales taman acest moment spre a ne logodi întru vecie. Naşa a participat activ la discuţie, ne-a pus în vedere că o lălăim deja de vreo cinci ani şi că e momentul să facem ce-om face, că terminăm facultăţile şi or să ne dea ăştia repartiţii crăcănate pe trei sferturi de republică socialistă. Asta ne-a îngrozit, deoarece noi ne vedeam şi-aşa din ce în ce mai rar, în condiţiile în care locuiam în aceeaşi cameră de cămin, darămite dacă destinul nemilos ne trimitea pe coclauri distincte.

Alesul cordului meu a zâmbit cu dinţii încleştaţi, ca omul care şi-a prins câte ceva în fermoarul de la blugi. Iniţiativa terţilor îl luase prin dramatică surprindere. Erau naşii lui de botez şi îl ameninţaseră de mult că-l însoară ei personal, încă de când îl scufundaseră în cristelniţă. Acum, venise sorocul. Eu mă jucam cu mâinile-n poală, deja împletisem un fular din degete şi nu mai reuşeam să le deznod. Situaţia mă stânjenea galopant, pe măsură ce naşii se extaziau şi iubitul meu era posmăgit. Nu zicea nici da, nici nu, dădea din cap ca o găină crescută la sol. A început şi el să croşeteze ceva din degete, avea bărbia-n stern şi ochii-n şliţ, iar speranţa că va începe un cutremur care să-l scape de cazne era singurul leac.

Luaţi pe sus, aşa, ne-am trezit logodiţi. Consiliile de familie se întruneau fără noi, ai noştri ne-au văzut că suntem tolomaci şi au decis să ne retragă prerogativele de votanţi. Hotărâseră totul legat de nuntă, până în ziua când iubitul meu a hotărât totul legat de anularea nunţii, în sensul că şi-a regăsit, cu nara plină de lacrimi, o mândruţă din liceu, pe care o iubise ca pe părul din cap. Singurul meu regret a fost că n-am avut ocazia să-i torn un kil de zahăr în rezervorul de benzină şi să-i arunc inelul de logodnă în cap. N-am reuşit, deoarece plecase cu maşina noastră cu tot şi, în plus (adică în minus), nu-mi dăduse niciun inel de logodnă.