Gesturile şovăielnice ale unei regăsiri
0
Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană.
Când eram mică, puţin mi-a lipsit să nu blestem dragostea şi pe toţi îndrăgostiţii, pe colegele mele care aveau deja în clasa a X-a relaţii lungi cât jumătate din vârsta lor, de parcă s-ar fi născut nu în lichid amniotic, ci gata înfăşurate în cordoanele ombilicale ale iubiţilor. Îmi aduc aminte de clişeicele zile de 14 februarie şi de toate ocaziile când îmi imaginam că băieţii fac tot felul de dulcegării necaracteristice lor pentru a le face pe plac fetelor şi de felul în care eu şi prietenele mele stăteam şi ascultam declaraţiile care mai de care mai sonore şi ne minunam declarându-le o pierdere de vreme.
Ceea ce vreau, de fapt, să spun este că nu am fost niciodată vreo împătimită a relaţiilor. Dar nu pentru că mă simţeam un suflet nestatornic sau incapabil de iubire, ci pentru că respingeam iubirea cu o înverşunare adolescentină naivă, temându-mă de ea şi luându-i numele în deşert. Poate că văzusem prea multe filme în care lucrurile se terminau prost, poate pentru că eram nesigură, poate pentru că pur şi simplu îmi era imposibil să înţeleg cum ar putea să rămână un om lângă aceeaşi persoană pentru mai mult de câteva mângâieri şi jocuri de cuvinte. Mă speriau secvenţele din filme în care vreun personaj declara răspicat: „My parents have been married for 26 years. They’re like brother and sister at this point. She goes to the bathroom with the door open. That would be «A». And «B» – that’s disgusting“ (n.r.–„Părinţii mei sunt căsătoriţi de 26 de ani. În momentul de faţă sunt ca soră şi frate. Mama merge la baie şi lasă uşa deschisă. Asta e unu’ la mână. Doi la mână – e dezgustător“). Totul era pentru mine „cheesy“ (n.r.– siropos), inutil şi provizoriu, pentru că în spatele lor se căsca mereu un sfârşit pe care nu îl puteam accepta cu mintea mea furioasă pe tragismul oricărei poveşti.
Aşa începe. În vara lui 2010, cu o piesă scrisă de Leonard Cohen pentru Janis Joplin şi cu apelative derivate dintr-o poveste celebră de iubire.
Sunt sigură, însă, că îmi doream ceva care să mă consume, că aşteptam să mă lovească şi pe mine ceva, care să mă contrazică şi după care să propovăduiesc o nouă credinţă tuturor prietenelor mele neîncrezătoare şi rebele. Totuşi, mă întrebam: „Şi cum o să-mi dau seama când o să se întâmple? Cum poţi fi sigur că iubeşti pe cineva? Cum să nu te plictiseşti?“.
Începutul
„You told me again you preferred handsome men, but for me you will make an exception.“ (n.r. –„Mi-ai spus încă o dată că preferi bărbaţii chipeşi, dar că pentru mine vei face o excepţie.“) Aşa începe. În vara lui 2010, cu o piesă scrisă de Leonard Cohen pentru Janis Joplin şi cu apelative derivate dintr-o poveste celebră de iubire.
De fapt, începe pe o plajă la mare, când eu aveam presimţirea a ceea ce urma să devină prima mea despărţire după o relaţie aşa-zis serioasă, de un an de zile. Relaţia cu B. fusese aproape toxică, iar eu aveam să realizez şi să mă împac cu asta mult mai târziu. Între timp, A., pe care îl descoperisem în carne şi oase dintr-o întâmplare, prin veşnicii prieteni comuni, părea, prin contrast, un om cald, zâmbitor şi frumos. Frumos pentru că i se citea o iubire de oameni pe faţă, de parcă ar fi vrut să îi îmbrăţişeze pe toţi şi să plângă pe umărul lor.
Nu i-am dat atenţie, bineînţeles. Nu mă gândeam încă la altcineva, eu eram preocupată să îmi salvez relaţia pe jumătate eşuată. Ce ştiam eu despre A., însă, mă intriga şi mă ducea înapoi, în anii de liceu. Am realizat că îl ştiam pe A. din tot felul de poveşti care îmi ajunseseră la urechi, locuind amândoi într-un oraş mic, unde veştile şi miturile circulă repede.
A. era aşa cum mi-l imaginasem în felul meu timid şi niciodată cu voce tare pe cel alături de care aş vrea să cresc: poet, poet, poet.
Aşa era A. pentru mine: un mit. Ştiam despre el că trebuie să fie un tip deştept, citit şi cu oareşce pasiuni legate de teatru. Îl văzusem odată jucând într-o piesă la teatrul underground al oraşului, cum ne plăcea nouă să-l numim. Sunt aproape convinsă că îmi plăcuse mai tare de prietenul lui pe atunci, dar ce mai conta? Acum îl cunoşteam pe A., cel cârlionţat şi poet, şi mă aşteptam să fie cu totul şi cu totul orgolios şi pătimaş. Nu era, însă, nici una, nici alta. Era blând şi galant, fără pic de mândrie sau pedanterii gratuite.
La câteva zile după escapada la mare, despărţirea mea de B. devenise o certitudine. Între timp, A. se interesase de mine şi aveam o legătură prin sms-uri nocturne, care pentru mine era cel puţin neobişnuită. Deşi eram şi mă simţeam ridicolă în suferinţa mea bolnavă după B., sms-urile în care A. îmi scria tot felul de lucruri alambicate cu care nici măcar nu puteam ţine pasul aveau, fără să îmi dau seama, un efect vindecător. Pentru că atunci când s-a oprit, speriat că eu nu o să-i răspund niciodată la ceea ce el începea să simtă pentru mine, am simţit că am pierdut pe cineva, că am un vis din care mă trezesc dând din picioare şi alunecând în gol fără explicaţie. Atunci l-am căutat eu pe el.
A. era aşa cum mi-l imaginasem în felul meu timid şi niciodată cu voce tare pe cel alături de care aş vrea să cresc: poet, poet, poet. Şi boem, şi-un pic încurcat, prieten cu o mulţime de oameni, care pe mine mă intimidau. Aveam, în sfârşit, obsesii comune cu cineva şi înţelegeam pentru prima oară cum e să împărtăşeşti lucruri despre care celălalt ştie şi e la fel de pasionat. Am crescut însutit alături de el.
Blestemele
Au venit din două părţi. Părinţii mei şi curgerea firească a lucrurilor.
Părinţii mei nu îmi cunoscuseră vreun prieten până la A. Desigur, mama îl văzuse pe B. din poze şi se declarase impresionată şi liniştită doar pentru aspectul său fizic. Cu A. lucrurile nu au mai stat aşa. Dacă pe mama am putut s-o liniştesc spunând-i că îmi e, în sfârşit, bine, tata nu s-a lăsat până nu mi-a demontat imaginea lui A. până în cele mai mici amănunte. A. îmi mai spusese că nu e chiar prietenul pe care să îl arăţi părinţilor – un aspect uşor neglijent, un tricou aruncat fără prea multe griji în legătură cu simetriile, cromatica şi preocuparea pentru detalii tipic feminine.
Aşa că tata a ieşit lesne la atac, cu tot felul de întrebări care mi-au pus capac. În sinea mea, nici măcar nu mă gândisem vreodată la întrebări de genul: „Ce vor zice ceilalţi – rude, prieteni, oameni de pe stradă?“. Îl ştiam pe A. şi eram sigură de el; cei care îl ştiau pe A. şi chiar pe noi doi împreună ne felicitau. Aşa că nu îmi puteam imagina că alţii, mai puţin binevoitori şi deschişi să îl cunoască, ar putea să îl înfiereze.
Apoi, curgerea firească a lucrurilor. Sau dragostea modernă – adică dragostea în vreme de stres: licenţă pentru mine, primul loc de muncă pentru el şi multe alte obsesii şi frici personale pentru fiecare dintre noi. Nu aş şti să spun nici acum ce ne-a înfrânt pentru prima oară, după aproape doi ani de relaţie. Să fi fost neîncrederea mea? Să fi fost blazarea lui? La fel de bine puteau fi intenţiile bune niciodată duse până la capăt. Ale mele, ale lui. Aşa se sfârşeşte.
Despărţirea
Aş vrea să vorbesc despre agonia acelei luni şi jumătate în care ne-am decis să luăm o pauză. Nu pot fără să o retrăiesc. Bineînţeles, niciunul dintre noi nu credea câtuşi de puţin în pauze, dar trebuia să facem ceva pentru că înfundaserăm ţeava de eşapament a unei relaţii care fusese ca o lecţie de maturitate combinată cu cel mai straşnic şi stupid râs care te cuprinde fix în momentul în care trebuie să joci rolul adultului serios din cuplu.
N-am fost vreodată mai aproape de ceea ce înseamnă să fii invalid emoţional ca atunci când nu am mai fost împreună cu A.
Nu pot să scriu despre acea perioadă fără să nu îmi vină înapoi toate acele stări regurgitate şi monstruoase. N-am fost vreodată mai aproape de ceea ce înseamnă să fii invalid emoţional ca atunci când nu am mai fost împreună cu A. Mă zvârcoleam dimineaţa şi mă trezeam uneori chiar şi cu ore întregi înainte de ora la care trebuia să plec spre agenţia unde abia începusem să lucrez şi stăteam şi mă uitam în gol. Îmi doream să fiu în mintea lui, să ştiu ce gândeşte, îmi doream să se gândească la mine şi să sufere, să sufere însutit faţă de cât sufeream eu. Nu ştiu de ce, dar numai gândul că şi el suferea mă putea linişti cu adevărat, încât să mă pot odihni şi să adorm.
Încercam să îmi ocup timpul, să vorbesc, orice, cu oricine, să fiu în preajma oamenilor şi să se discute despre verzi şi uscate, numai ca să treacă timpul. Mi-am dat seama în curând că trebuia să fac ceva. De vindecat, nu dădeam semne de progres, iar încercarea de a mă convinge că altcineva va avea în curând mai mare nevoie de el decât avusesem eu mă sufoca.
Toate mi s-au părut îndepărtate şi prosteşti şi am avut pentru prima dată imaginea noastră clară: împreună, deasupra tuturor.
Până într-o zi, când am ieşit afară şi soarele ori toropeala psihică de prea multe gânduri adunate cu migală până atunci m-a stârnit brusc să fac singurul gest care mi se părea de o claritate şi o simplitate evidente: am pus mâna pe telefon şi l-am sunat. „Ştii ceva? Hai să mai încercăm o dată! Mi se pare că ne copilărim, că toate astea sunt copilării. Putem mai mult de atât. Eu cred că putem să rezistăm.“ Atât. Firesc. Nu am altă explicaţie pentru ce s-a întâmplat atunci. Ştiu doar că toate mi s-au părut îndepărtate şi prosteşti şi că am avut pentru prima dată imaginea noastră clară: împreună, deasupra tuturor. Aşa începea. De la capăt. Din nou.
Continuarea
A. obişnuia să-mi spună că aproape toţi prietenii lui au avut, la un moment dat, o primă şi o ultimă ezitare în cuplu şi că despărţirea temporară a fost singura soluţie pentru a afla dacă sunt cu adevărat pregătiţi de dragostea aceea matură, grea de responsabilităţi, dar sigură, sigură pe acea forţă dintre doi oameni care au decis, fără să îşi spună vreodată în faţă asta, că vor rămâne împreună încă o vreme. Şi înc-o vreme…
Alexandra Enăchescu este masterandă a Facultăţii de Litere din Bucureşti, lucrează la agenţia de PR „Make Sense PR“ şi crede că scrisul e una dintre cele mai frumoase şi mai puternice arme împotriva timidităţii. A făcut parte din redacţia ziarului cu profil cultural „Carevasăzică“. Pe lângă scris, e cinefilă înrăită şi deţinătoare a unui blog pe care îl mai vizitează (doar) din când în când: www.nu-ma-ntreba-nimic.blogspot.ro.
Se încarcă comentariile...
