Dragoste modernă: „M-am trezit că pe scenă eram noi doi“
0
Rubrica „Dragoste modernă“ este realizată cu ajutorul invitatelor „Weekend Adevărul“. În fiecare săptămână, vei găsi aici câte o reprezentantă a sexului frumos care a acceptat să aştearnă cu sinceritate, sub semnătură, o experienţă personală, autentică, de iubire contemporană. Ai putea descoperi în aceste pagini chiar povestea ta, cât ar fi ea de năstruşnică.
La început, când m-a rugat Matei să scriu articolul, am fost foarte încântată. Eu, ca toată lumea, cred că în mine există un munte de talent nedescoperit şi, dacă tata nu-mi spunea să dau la Mate-Fizică în loc de Filologie, cum voiam eu în clasa a opta, altfel era viaţa mea acum…
Cum ziceam, la început am fost foarte încântată, ba chiar când mi-a spus la telefon că vrea să-mi facă o propunere, mă gândeam că şi-a dat seama ce poveşti nespuse zac în mine şi îmi dă o rubrică permanentă la ziar. Fireşte că aveam să o fac benevol, aşa de mult îmi doream să mă pot exprima! Apoi, când mi-a spus despre ce este vorba, o poveste de dragoste adevărată care mi s-a întâmplat, m-am cam dezumflat... Adică, o poveste de dragoste e aşa, ceva foarte personal, şi mie mi-e ruşine să vorbesc depre treburile astea! Plus că ziarul este foarte… public şi mai citesc părinţi, fraţi, colegi sau (şi mai rău), şefi. Când am început să scriu, mi-am dat seama că, oricât aş fi eu de talentată, nu prea vedeam cum s-o scot la capăt şi îmi crăpa obrazul de ruşine că i-am promis omului.
În disperare de cauză, am recurs la jurnalele mele de prin timpul facultăţii, chiar dacă nu-mi place să fac asta. Deşi am citit într-o carte că nu este cinstit faţă de tine să te dezici de cel/cea care erai cu ceva ani în urmă, eu fac asta. Îmi este ruşine de mine când citesc ce am scris pentru că mi se pare că eram prea copilăroasă şi trăiam aşa… pe muchie de cuţit, de parcă lumea s-ar sfârşi cu problemele mele. Culmea este că simt aşa chiar şi când citesc ce am scris luna trecută, deci bănuiesc că aşa sunt eu, ceea ce este şi mai ruşinos. Îmi vine să spun: „N-o cunosc, nu sunt eu!“. Cred că din acele pagini reies eu aşa cum sunt, adică foarte diferită de cum aş vrea să fiu.
În sfârşit, am făcut rost de ceva curaj şi, dintre cele trei dăţi când am fost îndrăgostită în viaţa mea, am ales-o pe cea care se termină cu happy-end, ca în filmele romantice.
Aşa s-a întâmplat în viaţa noastră
Noi ne-am căsătorit în vara trecută şi acum mă simt mult mai bine. Înainte să ne căsătorim am avut tot felul de îndoieli, care mai de care mai „reale“. De unde ştiu că e omul potrivit?
Când l-am cunoscut − aveam 12 ani pe atunci −, nu s-a auzit nicio melodie romantică, nu m-am uitat în ochii lui şi am ştiut, aşa cum am văzut eu în toate filmele. Din contră. Părinţii noştri se cunoşteau şi erau un fel de prieteni dinainte ca noi să ne cunoaştem (acum, că ne-am căsătorit, nu mai e chiar aşa), deci ştiam cumva de existenţa lui.
Când l-am văzut prima dată, eram pe terenul de sport, la un meci. L-am recunoscut pentru că avea o siguranţă de sine care m-a intrigat. Acum ştiu că siguranţa afişată este de fapt contrariul… El nici nu m-a băgat în seamă şi mulţi ani după acea întâlnire pe terenul de sport aveam să îmi doresc să-i atrag atenţia... Mult timp, asta a şi definit relaţia dintre noi. Abia după ce am terminat liceul şi eram la facultate, eu la Bucureşti, la ASE, el la Iaşi, la Teatru, am avut cumva ce să ne spunem. A început într-o seară, când mă plimbam prin oraş, şi cineva de la un balcon m-a strigat. Era el, mă invita la un joc de cărţi cu nişte prieteni. Ne-am tot întâlnit în acea vară, a fost „o iubire de-o vară“ şi credeam că aşa va rămâne.
Dacă mă mărit cu el înseamnă că n-o să mă mai pot săruta cu altcineva, niciodată? Şi dacă mă îndrăgostesc de altcineva?
Dintr-o dată, trenul era murdar, mirosea urât
Nici prin minte nu mi-a trecut să-mi pun problema că ar putea să se îndrăgostească el de altcineva pentru că asta s-a mai întâmplat o dată, la începuturile relaţiei noastre, de-adevăratelea. La câţiva ani după vara în care am fost împreună a început relaţia noastră serioasă, de oameni mari. A fost într-o zi de primavară când el m-a sunat şi m-a invitat la Constanţa, să văd o piesă de teatru în care juca. Nu mai vorbisem de mult timp şi m-a surprins/bucurat telefonul lui. M-am dus vineri seara, cu trenul. M-am întors duminică seara, tot cu trenul, dar îndrăgostită lulea, deşi nu credeam că se poate să te îndrăgosteşti de oameni pe care îi cunoşteai deja, ştiai cum sărută, cum te ţin de mână, cum se aude numele tău pronunţat de vocea lor. M-am îndrăgostit chiar şi de apartamentul în care stătea pentru că de la o fereastră, printre blocuri, se zărea marea.
Am tot făcut drumul Bucureşti-Constanţa plutind câteva weekenduri la rând, până când, odată, când stăteam împreună la o terasă aproape de malul mării, m-a acostat o duduiţă care a ţinut să-mi spună cum doarme cu el în fiecare seară când eu nu sunt acolo. Nu am crezut-o, şi ţin minte că m-a întrebat: cum poţi să ai atâta încredere în el? Nu ştiam cum să fiu altfel. El a negat că ar fi adevărat, dar când m-am urcat în tren, la plecare, deşi nu aş fi vrut, am simţit că ea spusese adevărul.
La venire nu văzusem decât copacii înfloriţi, dar acum, dintr-o dată, trenul era murdar, mirosea urât.
N-am vrut să-mi recunosc decât când m-a sunat el şi mi-a spus că era adevărat. Rămăsesem fidelă unei ziceri care îmi plăcuse în mod deosebit pe vremea când le colectam: este mai ruşinos să nu ai încredere în prieteni decât să fii trădat de ei. A doua zi, când m-a sunat şi a recunoscut, nu am mai vrut să ştiu nimic de el. Nu înţelegeam cum am putut să mă las minţită în halul ăla, probabil că râdeau de mine pe la spate, îmi spuneam. Era groaznic că proveneam din acelaşi oraş, făcusem acelaşi liceu, aşa că erau puţine lucruri care să nu-mi amintească de el şi să nu mă doară.
Odată, când stăteam împreună la o terasă aproape de malul mării, m-a acostat o duduiţă care a ţinut să-mi spună cum doarme cu el în fiecare seară când eu nu sunt acolo. Nu am crezut-o, şi ţin minte că m-a întrebat: cum poţi să ai atâta încredere în el?
Mi-a luat mult timp să-l pot ierta cu adevărat
În acea vară am muncit fără să-mi iau concediu. Aveam nevoie să îmi ţin mintea ocupată pentru că altfel gândurile mi-o luau razna. Visam, pe furiş, că va veni în genunchi să-l iert şi că mă va trata ca pe o regină, iar eu, pentru că aşa văzusem în filme, aveam să-l iert într-un final. M-am trezit, într-adevăr, cu el la uşă într-o noapte, dar nu era îngenuncheat de păreri de rău, ci de băutură. Cu greu m-am abţinut să nu-i închid uşa în nas, dar mi-a fost milă de el pentru că părea nu doar băut, ci încercat, cumva. A urmat o perioadă tulbure, în care eu tot aşteptam să-mi ceară scuze şi să fiu tratată ca o regină, însă el mă căutase pentru că avea nevoie de ajutor, de un umăr pe care să plângă.
Eram blocată. Din câte înţelegeam, se despărţise de cealaltă, dar ieşise cam răvăşit. Îmi este clar că, dacă nu ar fi fost în spate toţi anii de când îl cunoşteam, toate amintirile din liceu, i-aş fi întors spatele. Nu am făcut-o pentru că am văzut în el un vechi camarad care are nevoie de ajutor. Scuzele au venit mai târziu, când s-a dezmeticit. Nici acum nu ştiu cum de le-am acceptat. Cu mintea de acum nu înţeleg cum de mi-am călcat pe inimă, însă cumva a reuşit să mă convingă să-i mai dau o şansă. Au urmat multe suişuri şi coborâşuri, mi-a luat mult timp să-l pot ierta cu adevărat. Am luat-o de multe ori de la capăt şi iar de la capăt. Am fost şi suntem şi prieteni, şi amanţi, şi fraţi, şi duşmani şi Tom Sawyer şi Negrul Jim şi Becky Thatcher. Poate vă întrebaţi de unde ştiu că povestea nu se va mai repeta. Nu ştiu. Dar nu stau tot timpul cu frica în sân pentru că în toţi anii care au trecut peste noi doi m-a făcut să simt că nu poate şi nu vrea să renunţe la noi, că o putere mai mare decât noi a hotărât ca noi să rămânem împreună.
Când mă gândesc la timpul care a trecut de când ne cunoaştem, la fazele prin care am trecut amândoi, parcă mă gândesc la alţi oameni. Ştiu că dacă nu ar fi fost toate greutăţile, încercările la care am fost supuşi, nu am fi ajuns aici, nu ne-am fi căsătorit. Cred că ni s-ar fi părut prea uşor.
M-am trezit, într-adevăr, cu el la uşă într-o noapte, dar nu era înghenuncheat de păreri de rău, ci de băutură.
Răspunsul
Să-l iau.., să nu-l iau? M-am gândit de multe ori dacă nu este doar o întâmplare că suntem împreună, dacă nu am fost luată de val şi aşa am ajuns aici. Mi s-a răspuns la întrebare într-o vară, când făceam voluntariat într-o tabără de copii. Se alegeau din public voluntari care erau invitaţi pe scenă şi apoi legaţi la ochi, pentru un joc.
Am fost aleasă să urc pe acea scenă şi, la final, când mi-au dat jos baticul de la ochi, m-am trezit că pe scenă eram noi doi. Dintre sute de oameni, ne aleseseră pe noi doi să urcăm împreună pe acea scenă. Cred că aşa s-a întâmplat şi în viaţa noastră.
Cumva, când ne-am căsătorit am luat-o din nou de la capăt şi am hotărât să nu-mi mai pun atâtea întrebări pentru care, oricum, nu avea cine să-mi dea răspuns. Ne-am propus să ne dăm toată silinţa. Noi avem în plus avantajul de a fi trecut deja peste nişte obstacole şi avem ceva experienţă...
Când ne-am căsătorit am luat-o din nou de la capăt şi am hotărât să nu-mi mai pun atâtea întrebări pentru care, oricum, nu avea cine să-mi dea răspuns.
Andreea Bucătaru lucrează la o bancă din Bucureşti şi, cu toate astea, este o persoană prietenoasă, simplă, senină. Nu-i plac semnele de exclamare, literele de tipar, taxiurile şi să vorbească la telefon. Versurile ei preferate sunt: „Mi-am luat colac/ Să vezi acuma cum devine marea un fleac“.
Se încarcă comentariile...
