Adio, dar rămân cu tine

În majoritatea cazurilor este greu şi dureros să pui capăt unei relaţii, însă când partenerul se opune acestei decizii pare imposibil. Ce este de făcut în această situaţie?

Claudia are 30 de ani, locuieşte în Bucureşti şi are un serviciu de care este foarte mulţumită. Mai puţin încântată este însă de viaţa sentimentală. De aproape un an încearcă să rupă relaţia cu Traian (34 de ani), care oscilează între a-i da dreptate şi a o convinge să se întoarcă la el.

Cei doi s-au întâlnit în urmă cu şase ani, pe când Claudia se afla în căutarea unei locuinţe şi a apelat la serviciile unei agenţii imobiliare. Agentul care s-a ocupat de casa ei a fost Traian. Până s-a încheiat tranzacţia, s-au întâlnit de mai multe ori. Prezenţă agreabilă şi volubilă, Traian a condus discuţia şi către alte subiecte decât găsirea casei şi aşa au ajuns să vorbească din ce în ce mai des.

„După a doua întâlnire profesională, mi-a cerut id-ul de messenger şi am început să schimbăm SMS-uri. Până am cumpărat locuinţa ajunseserăm să vorbim atât de des, că relaţia profesională devenise una de prietenie“, povesteşte Claudia.

Într-un an, au trecut de la prietenie la iubire chiar dacă Traian era căsătorit.

„În primii doi ani de relaţie, Traian îmi dedica atâta timp că n-ai fi zis că nu este pe deplin disponibil. Petreceam weekenduri împreună şi chiar vacanţe, iar ieşirile în oraş erau la ordinea zilei. Nu ştiu cum îşi justifica acasă lipsa, dar nici nu am vrut vreodată să aflu“, spune Claudia.

Iubirea lor era uneori umbrită de crizele lui de gelozie. De aceea, pe parcursul celor patru ani de relaţie au existat şi perioade în care au fost despărţiţi.

„Relaţia noastră a fost una cu despărţiri şi împăcări. De cele mai multe ori, motivul era acelaşi: crizele lui de gelozie. Degeaba încercam să-i explic că, dacă ar trebui să fie cineva gelos în relaţia noastră, eu ar trebui să fiu aceea, având în vedere că el mai avea o relaţie. Cu toate acestea, eu eram cea care-şi controla comportamentul pentru a nu-i da motive de supărare“, continuă Claudia.

Despărţirile lor nu durau niciodată mai mult de o lună şi aproape de fiecare dată cel care le punea capăt era Traian, care venea să o ia de la birou sau o vizita ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

De altfel, acesta este comportamentul pe care îl are şi acum, când, de un an, Claudia a încercat să pună capăt relaţiei.

Iubire toxică

„Am realizat, în timp, că deşi n-am iubit pe nimeni cum l-am iubit pe el, relaţia cu Traian îmi aduce mai multă suferinţă decât bucurie. Aşa că mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus că vreau să ne despărţim. N-am apucat să-i argumentez decizia că a izbucnit: «Eu te iubesc ca prostul, iar tu ţi-ai găsit pe altul şi-ţi baţi joc de mine!»“, povesteşte Claudia.

După acest episod, Traian a dispărut din viaţa Claudiei câteva săptămâni, după care a căutat-o să-i spună că nu se pot despărţi deoarece el o iubeşte „ca un nebun“ şi este convins că şi ea îl mai iubeşte.

Deşi ne-am despărţit, Traian se comportă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi face vizite neanunţate atât la birou, cât şi acasă. Dacă încerc să nu-i răspund, insistă până cedez. Odată eram plecată la o prietenă, când m-a sunat vecina de vizavi: «Claudia, mamă, când vii acasă, că te aşteaptă prietenul tău la mine? Bătea săracul la uşă de 10 minute când m-am dus să vorbesc cu el. Mi-a spus că nu reuşeşte să dea de tine la telefon şi se teme să nu fi păţit ceva». De ruşine, m-am întors acasă,

spune Claudia.

Mai mult, aceasta nu este singura vecină implicată în despărţirea lor. De-a lungul timpului, dacă ea nu era acasă sau nu voia să-i răspundă, Traian insista până apărea vreun vecin căruia îi povestea că o iubeşte, dar fata vrea să-l părăsească.

„Traian mai obişnuieşte şi să-mi sune prietenele pentru a mă convinge ele să ne împăcăm. Altă dată, am lipsit de la birou să merg la medic, iar când am terminat, Traian mă aştepta în stradă, dornic să mă conducă. El a spus că m-a întâlnit întâmplător, dar eu sunt sigură că m-a urmărit încă de când am plecat de acasă“, spune aceasta. Cu atât mai mult cu cât Traian îi povestise la una din împăcările precedente că, în perioadele de pauză, obişnuia să se plimbe cu maşina pe lângă blocul ei, să vadă dacă o prinde cu cineva.

„Simt că am ajuns la capătul puterii. Nu mai ştiu cum să procedez, pentru că degeaba îi explic că vreau să-mi văd de viaţa mea. I-am spus chiar că mi-am găsit un nou iubit, dar tot fără succes. După câteva săptămâni parcă i se şterge memoria şi o ia de la capăt“, încheie Claudia.

Când „nu“ este tradus ca „da“

„Îmi imaginez că situaţia este extrem de stresantă pentru această fată şi că se simte hărţuită. Date fiind împăcările şi despărţirile frecvente, probabil simte că el jonglează cu sentimentele ei şi se întreabă ce este în capul lui, o vrea sau nu o vrea, iar dacă nu o vrea, de ce nu o lasă odată în pace“, spune psihoterapeutul Virgil Rîcu, colaborator al Centrului de tratare a depresiei Bellanima, din Bucureşti.

Când partenerul părăsit insistă asupra împăcării, de cele mai multe ori, cel care a pus capăt relaţiei pierde din vedere propriile sentimente, concentrându-se mai mult pe ceea ce face şi spune celălalt.

„Majoritatea oamenilor aflaţi în această situaţie vorbesc despre problemele lor canalizând toată atenţia pe celălalt. «El a zis, a făcut, trebuie să...». Aproape întotdeauna atenţia este concentrată asupra fostului partener, de aceea psihologului îi revine sarcina ingrată de a întoarce persoana către ea însăşi cu scopul de a-şi clarifica trăirile şi sentimentele, întrucât prin aceste trăiri ea întreţine situaţia stresantă fără măcar să-şi dea seama că o face“, spune psihoterapeutul Virgil Rîcu.

În cazul Claudiei, ca în majoritatea cazurilor de acest fel, partenerul părăsit exploatează slăbiciunea celui care a iniţiat despărţirea.

„Ipoteza mea este că acest bărbat simte lipsa de fermitate a refuzului fetei şi de aceea continuă să încerce. În fond, ea a acceptat să se împace de atâtea ori cu el după ce s-au despărţit tot de atâtea ori, deci de ce să se oprească acum? De ce ar fi acum altfel?“, spune psihologul.

Acesta este de părere că fata aşteaptă ca rezolvarea să vină de la fostul partener (el să renunţe la a o mai căuta), dar acest lucru este puţin probabil să se întâmple atâta vreme cât el vede că ea se înduioşează când el îi spune că o iubeşte sau când îi aminteşte de momentele frumoase petrecute împreună. În viziunea specialistului, Traian nu ia în seamă cuvintele Claudiei pentru că emoţiile ei spun „da“ atunci când cuvintele spun „nu“.

El caută să obţină de la ea reacţii emoţionale care să-i demonstreze că el este încă important pentru ea, că îl iubeşte, caută să îşi valideze puterea de seducţie asupra ei. Dacă fata nu îi va oferi aceste reacţii emoţionale, putem presupune că el va renunţa, fie pentru că va obosi să bată la o uşă care rămâne închisă, fie pentru că nonresponsivitatea ei demnă îi va impune respect şi, într-un moment de luciditate, el se va simţi ruşinat de toate comportamentele sale,

spune psihoterapeutul.

Exerciţiu de vindecare emoţională

În această situaţie pare că soluţia este „dezintoxicarea“ emoţională a fetei (a persoanei care a pus capăt relaţiei). Această dezintoxicare presupune un exerciţiu de sinceritate maximă cu privire la sentimentele şi aşteptările ei faţă de fostul partener.

Un prim pas al acestei faze este aflarea răspunsurilor la câteva întrebări: Oare îl mai iubeşte? Oare în străfundul sufletului ei speră încă să fie cu el? Vrea ca el să divorţeze? Crede că el o iubeşte într-adevăr? Vede în insistenţele lui o formă pasională de iubire? Îşi aminteşte ca în trecut să-şi fi imaginat dragostea ca pe o poveste plină de pasiune, dar imposibilă? Insistenţele lui o flatează totuşi şi se bucură în secret de satisfacţia oferită de această flatare (chiar dacă nu-i place deloc să recunoască asta faţă de ea însăşi)? Este furioasă pentru că s-a însurat cu altă femeie? Are fantezii (chiar dacă doar „în glumă“) de răzbunare?

„Dacă, la vreuna din aceste întrebări sau altele asemănătoare, răspunsul sincer înclină să fie da, atunci faza următoare este reprezentată de întrebarea: pot renunţa la asta (la speranţa de a fi cu el, la flatare, la fantezia de răzbunare etc.)? Sau, altă variantă, pot renunţa la asta pentru a trăi ceva mai bun în relaţie cu altcineva?“, spune psihoterapeutul.

Acesta atrage atenţia că deşi exerciţiul de sinceritate poate părea simplu, experienţa arată că este simplu doar în teorie. În practică, lucrurile merg mai greu şi se împotmolesc des deoarece nu numai că oamenilor le vine greu să fie sinceri cu ei înşişi (întrucât adevărul doare), dar cei mai mulţi nu pot identifica uşor ceea ce simt pentru că le lipseşte exerciţiul autoobservării.

„Să presupunem că eroina noastră reuşeşte să facă singură acest exerciţiu de sinceritate şi poate renunţa la orice aşteptare faţă de fostul ei iubit. Să presupunem de asemenea, că a realizat că a iubi o persoană înseamnă a-i dori binele şi nu a o hărţui pentru a obţine de la ea ceea ce ea nu se simte confortabil să-i ofere. Altfel spus, să presupunem că eroina noastră a înţeles că, de fapt, ceea ce simte acest bărbat pentru ea nu are de-a face cu iubirea, ci cu un soi de dependenţă emoţională marcată de dorinţe infantile egocentrice. Şi să mai presupunem că reuşeşte să găsească în ea suficientă putere şi demnitate pentru a visa la un scenariu de viaţă fericit alături de o persoană care să o iubească şi pe care să o iubească“, spune psihologul.

În aceste condiţii, în care ea nu se mai agaţă de fostul partener cu nicio aşteptare, în care într-adevăr s-a desprins emoţional de el, îi poate spune calm şi sincer că îşi doreşte să încheie relaţia. În viziunea psihologului, fostul partener se poate arăta iniţial înţelegător, pentru ca mai târziu să încerce să o seducă apelând la tot arsenalul din dotare, la cele mai romantice gesturi şi la cele mai îndrăzneţe promisiuni. Dacă ea va rămâne calmă, dar fermă în decizia sa, uşor amuzată în sinea ei de eforturile lui copilăreşti, este probabil ca el să schimbe strategia şi să se înfurie, atacând-o cu tot felul de ofense şi ameninţări.

Dacă ea va continua să rămână calmă, neînfricată şi rezervată, sesizând în spatele furiei chinul lui şi simţind compasiune pentru suferinţa lui, atunci lipsa ei de răspuns (demnă) îi va impune respect şi, într-un moment de luciditate, se va simţi ruşinat de toate comportamentele sale. Şi o va lăsa în pace,

concluzionează psihoterapeutul.

Teama de singurătate

Ce îl determină pe partenerul părăsit să insiste, în ciuda refuzurilor repetate, asupra împăcării?
„Dacă în joc sunt încă sentimente puternice şi partenerul înseamnă foarte mult, lipsa unei alternative, teama de părăsire, dar mai ales perspectiva singurătăţii ne determină să facem orice pentru salvarea relaţiei, chiar în faţa unor şanse minimale sau după refuzuri repetate – deseori aceste lucruri ne fac să reacţionăm surprinzător pentru a face posibilă relaţia. Un alt aspect important ţine şi de faptul că este mai uşor de suportat emoţional să părăseşti decât să fii părăsit“, spune psihologul Viorel Nedelcu, din Bucureşti.

Barbaţii suferă mai mult, dar pe ascuns

În viziunea psihologilor, femeile şi bărbaţii au abordări diferite în ceea ce priveşte despărţirile, dar şi în ceea ce priveşte consumul emoţional. Bărbaţii sunt cei care acceptă mai greu despărţirea, chiar dacă păstrează aparenţele şi nu afişează suferinţa prin care trec.

„Acest lucru se întâmplă şi din cauza presiunii sociale, pentru că se presupune că bărbatul nu trebuie să arate astfel de slăbiciuni. Idee care încă are destui adepţi. În schimb, femeile sunt mai dispuse să discute despre emoţiile lor. Ele au avantajul unui mecanism care îşi poate avea originea în prieteniile timpurii. Fetele şi mai târziu femeile se asociază mult mai uşor pentru susţinere reciprocă şi sunt mult mai deschise să-şi împărtăşească secretele dureroase una alteia“, spune psihologul Viorel Nedelcu.