Cel mai aşteptat restaurant anul acesta

A auzit multă lume despre Kaiamo, a fost cel mai mediatizat restaurant de anul acesta, cu mult timp înainte de a se fi deschis.

Kaiamo s-a deschis săptămâna trecută, foarte puţini au apucat să treacă pe acolo, însă întrebarea la ordinea zilei, care mi-a fost pusă şi mie de nenumărate ori, este dacă sunt mai buni decât MAIZE, la fel de buni sau mai puţin buni. Şi da, o să fac în zilele următoare o comparaţie punctuală între Kaiamo şi MAIZE, desigur, ştiu că mulţi cititori o aşteaptă.

În comunicarea pre-opening, accentul a fost pus pe cheful de la Kaiamo, care e şi proprietarul restaurantului, Radu Ionescu. Ceea ce este şi foarte bine şi inteligent comunicat, desigur. Radu Ionescu e un băiat frumos, tânăr, plin cu tatuaje, citit, trecut prin şcoli serioase, şi nu numai de bucătari, ci şi din acelea cu biblioteci şi cu studenţi care stau în ele şi citesc cărţi pe hârtie. Şi mai e şi foarte plăcut Radu Ionescu, pe deasupra, ultima dată a venit la noi la masă să ne explice una-alta, am schimbat câteva cuvinte cu el şi i-am făcut şi poze.

I-a luat foarte mult timp lui Radu Ionescu să amenajeze şi să deschidă Kaiamo, şi o grămadă foarte mare de bani, fără îndoială. A luat spaţiul în care a fost The Beef Club câţiva ani, la parterul unei clădiri noi de birouri din apropierea Pieţei Charles de Gaulle, chiar unde Ermil Pangratti se împreunează cu Calea Dorobanţilor, în poartă Televiziunii Romane.

The Beef Club era excelent amenajat, am crezut că vor prelua spaţiul cu tot cu mobilier, mai ales că era nou şi de cea mai bună calitate. Însă am găsit un salon total diferit, inclusiv cu aducerea bucătăriei deschise în mijlocul restaurantului, ceea ce iarăşi arată că oamenii aceia ştiu bine ce fac şi pot duce o idee până la capăt.

Kaiamo arata foarte bine, e unul dintre cele mai spectaculos amenajate restaurante ale Bucureştiului, cu un concept perfect coerent, de la un capăt la celălalt, specificul gastronomic fiind inclus în această coerentă. Au şi nişte poveşti de efect, bine documentate şi învăţate de către personal, ca de pildă cu tot ce e lemn la Kaiamo fiind recuperat de la case vechi dărâmate şi recondiţionat cu o mână de mare specialist. Nu am răbdare acum să scriu despre toate câte mi s-au povestit, dar poate ne trimit ei textele cu istoria proiectului şi a fiecărui lucru în parte de la Kaiamo, chiar sunt interesante şi merită să fie cunoscute.

Sigur, meniul e centrul de interes la Kaiamo, totuşi. Kaiamo s-au poziţionat explicit, cu mult înainte de a se deschide, drept constructori ai Noii bucătarii româneşti fine, nouă bucătărie creativă lansată pentru prima dată în lume toamna trecută de către Kane şi MAIZE, cărora li s-a alăturat din mers şi La Vinuri, între timp.

Meniul de la Kaiamo pare să fie inventat şi conceput de către Radu Ionescu, poate că în întregime sau preluând şi modificând diverse reţete pe care le-a întâlnit el prin lume, pe unde a ajuns. Nu vom şti niciodată dacă nu ne vor povesti ei înşişi în detaliu. Oricum, numele mâncărurilor îi aparţin în totalitate, asta cu siguranţă! Sunt foarte originale, bine gândite şi formulate, cel care face marketingul lui Kaiamo (poate că Radu Ionescu însuşi?) ştie bine ce face şi nu îi scapă niciun detaliu.

Nu am notat numele exacte ale mâncărurilor, gândindu-mă că le voi lua de pe site, însă am avut surpriza să nu le găsesc. Dacă şi aceasta este o tehnică de marketing, înseamnă că e una nouă, pe care eu nu am aflat-o încă.

Am fost de două ori la Kaiamo până acum, o dată luând din meniul a la carte şi data următoare doar din meniurile zilei, cu preţ fix – acestea din urmă fiind cam aceleaşi mâncăruri, doar cu preţuri mai joase. La început am primit pâine proaspătă, făcută de ei cu maia, foarte bună, cu unt sărat. Apoi o tartă, un fel de quiche, destul de bună, însă nimic special cu ea. Parizerul pe ziar (aşa se numeşte în meniu), un parizer pe care îl face pentru ei nu ştiu ce producător din Vâlcea şi pe care ni l-au adus pane, cu piure alături, bune şi acestea. Apoi un ou poşat şi o mâncare de legume şi carne, despre care îmi aduc aminte că avea în nume „gipsy“ şi „vânat“. Caracatiţa a fost foarte bună, cu unul dintre cele două sosuri foarte bun, de asemenea. Desertul cu ciocolată şi sos de vanilie, cel în formă de perle în scoica din poze, a fost foarte bun, de asemenea, la fel şi cafeaua.

Şi mâncărurile din meniurile zilei au fost bune şi foarte bune: o supă de mazăre şi una de roşii, o mâncare de linte, un pilaf pane; cremă de zahăr ars foarte bună, gogoşile bune, de asemenea, dar cam cleioase după gustul meu. Porţiile sunt mici la Kaiamo.

Serviciul a fost absolut remarcabil, probabil cel mai distinctiv din Bucureşti în acest moment, condus de adorabila făptură şi parteneră de viaţă şi de business a lui Radu Ionescu, din câte am înţeles. Rar mi-a fost dat să întâlnesc pe cineva mai potrivit pentru un astfel de rol de client service decât această fiinţă plăpândă din poză. Şi ceilalţi chelneri au fost foarte plăcuţi, unul singur părând că exagerează cu o politeţe peste limitele utilului şi credibilului. Şi până şi hostesa mulatră de la intrare a fost foarte plăcută şi naturală, iarăşi o noutate...

Preţurile sunt mari la Kaiamo, şi pe bună dreptate, pentru că nu poate face nimeni totul de la zero, fără semipreparate, cu bani puţini. Sunt rezonabile, însă: un meniu al zilei complet, cu tot cu un pahar de vin, e până în 50 de lei, iar o masă în doi din meniul a la carte, cu două pahare de vin bun, e 3-400 de lei, ceea ce e bine, dacă măsurăm cu alte restaurante în care tot atât plăteşti.

Kaiamo e un proiect excelent, nu doar gastronomic, ci şi social şi antropologic, prin ceea ce spun şi ce fac, prin felul în care o fac, prin exemplul pe care îl dau prin fiecare detaliu al activităţii lor, începând chiar cu ceea vezi în bucătăria intenţionat lăsată deschisă. Şi e un loc cu oameni civilizaţi şi agreabili, după cum am mai spus. Sper să le meargă bine, o să scriem şi noi cât de mult şi cât de des putem despre ei, fiindcă exact asta vrea Restocracy cel mai mult să facă cunoscut cititorilor săi...