Ţigara de după

Legea anti-fumat se aplică de la întâi ianuarie şi la noi. Cum ar veni, suntem europeni până la capăt, capătul mesei.

Humphrey Bogart, sprijinit de pianul alb, scoate din buzunar o ţigară. Sunetul metalic al zippo-ului clasic răzbate uşor peste acordurile pianului. Îşi aprinde ţigara, trage un fum, se gândeşte... „just play again, Sam”. Icon-ul unui viciu. Între timp, la scară planetară, lucrurile s-au schimbat mult, aproape categoric: pianele nu prea îşi mai găsesc locul prin cârciumi, Sam cântă hip-hop, iar tutunul dăunează grav sănătăţii. Oamenii vicioşi stau în cete mici în colţuri de stradă sau în faţa restaurantelor, pentru a-şi aprinde ţigara cu care, de altfel, Hollywood-ul (şi nu numai) i-a educat decenii întregi. Peste noapte, ţigara de după masă a devenit armă letală pentru cei din jur, iar fumătorul – un fel de criminal în serie.

Sunt un fost fumător, ultima dată când am pus o ţigaretă normală în gură fiind prin 2001 şi, cu toate astea, încă îmi mai aprind după masă o cigarillo de pufăit, pentru plăcerea unei sieste complete. Nu mă consider un dependent şi nici nu-l am pe Marlboro Man în minte când fac asta, o fac de plăcere. Interzicerea fumatului în cârciumi şi cafenele reprezintă o privare de libertate, ascunsă în spatele argumentului cu fumatul pasiv. În era în care putem clona o oaie, face sex pe telefon şi turism spaţial, mi-e greu să cred că nu e nimeni în stare să inventeze un device care să sugă fumul eliberat de plămânii viciaţi, fără ca acesta să treacă pe la nasul metrosexualilor pasionaţi de Chanel 5.

Cel mai trist Paris a fost acela în care s-a interzis fumatul, au sfâşiat pur şi simplu din personalitatea unui oraş în care imaginea franţuzului la cafea cu la Gitane în colţu’ gurii era lângă baguette, crêpe sau menthe-perrier, un Paris în care basca tinerei studente, ce citeşte Balzac pe o măsuţă mică de cârciumă, nu mai are niciun farmec fără les Gauloises de pe masă. Până la urmă, fumatul este o chestiune de decizie a fiecărui individ, un viciu ale cărui „reziduuri” cred că ar putea fi rezolvate cu o ventilaţie corectă şi nu cu o lege care să-l dea afară din cârciumă la unul dintre momentele de apogeu ale unei cine: digestiv şi ţigară. Mi-e teamă că ăsta este doar începutul, ce urmează poate fi mult mai grav: bărbaţi şi femei în pielea goală pe balcon pentru ţigara de după, cenzură în cărţile pentru adolescenţi, astfel încât Moromete îi va cere lu’ Bălosu din când în când o bomboană fondantă, ţigări vândute cu abonament la chimioterapie etc.

Aşadar, unul dintre vicii este clar pe ducă, ce este bulversant este faptul că nicio virtute nu stă să răsară în locul lui; deci nu merge cu „tăiem un rău, apare un bine”. Mai mult decât atât, cred că ar putea fi găsite legi mult mai importante decât asta, cum ar fi o lege împotriva războiului, să-l interzică. Ai chef de un război, ieşi dumneata afară. Oricum, nu cred că i-ar simţi multă lume lipsa, în fond nu ştiu mulţi care ar zice după o minunată friptură de vită: „Băi, ce-mi arde buza după un război.... eu ies la unu' mic!”.