Strînsa legătură dintre gazetărie şi spionaj

Jurnaliştii specializaţi în Servicii Secrete şi nu numai se bazează pe surse bine plasate din interior. Dacă ar fi să-l credem pe Thomas Gordon, autorul eseului Secrets and Lies: A History of CIA Mind Control and Germ Warfare, apărut la William Associates Inc. în 2007, sursa sa în CIA era ofiţerul William Buckley, trimis peste tot în lume sub acoperirea de secretar politic al Ambasadei SUA.

La prima lor întîlnire, la Roma, scrie Thomas Gordon, „am studiat împreună similitudinile dintre jurnalism şi profesia de agent secret”.
Cei doi – ziaristul şi ofiţerul CIA – au căzut de acord asupra următoarelor asemănări:
„Amîndouă profesiile trăiesc din informaţii obţinute din surse. Sursele se întind pe o gamă largă, de la cele mai nobile pînă la cele mai  josnice.
Amîndouă profesiile depind de confidenţialitate. Fără ea, sursele s-ar evapora şi practic, mai mult ca sigur, n-ar putea fi înlocuite de altele noi.
În ambele profesii colectăm informaţii pentru a răspunde unor ordine. Eu, de la redactorul meu şef, Bill, de la cine ştie ce birocrat de la Langley.
Într-o seară, în faţa unei sticle de Frascati, în apropiere de Pantheon, la Roma, Bill a ţinut să sublinieze că amîndoi, eu, ca jurnalist, şi el, ca agent secret – trebuie să fim convingători şi gata să minţim pentru a găsi adevărul.
Nu vedeam o altă descriere mai bună decît asta a activităţilor noastre.
Am recunoscut – şi unul şi celălalt – că ni se poate întîmpla să comitem erori. În profesia mea, pînă la urmă probabil că asta n-avea prea mare importanţă. În cea a lui Bill, asta putea declanşa un mic război murdar în toată regula.”
Despre similitudinile dintre jurnalism şi spionaj am mai scris şi am mai vorbit.
Analizînd celebra schiţă satirică a lui I.L. Caragiale, Reportaj, din care mai toată lumea a reţinut doar ironizarea ziaristului cu  „sursa” în născocirile de pe o bancă din Cişmigiu, am atras atenţia asupra sursei pe care o avusese ziarul, pînă atunci, în lumea politică.
Notam în eseul Radiografia ştirilor din „surse”, din volumul Rolul sînilor în presa liberă, Editura Adevărul, 2011, că I.L. Caragiale, cel mai mare analist media din toate timpurile româneşti, surprinde în proză una dintre condiţiile unei „surse” bune pentru un ziarist. La începutul schiţei Reportaj, tipărite în România jună din 23 decembrie 1899, directorul gazetei Revolta naţională, personaj narator, deconspiră mecanismul prin care gazeta, cu 15 ani în urmă, atinsese un tiraj record, publicînd „informaţiuni de senzaţie” sigure.
Un bărbat de stat, membru al Partidului de la Putere, partid terfelit zilnic de gazetă, era „sursa” care le dădea informaţii de primă mînă, prin intermediul unei dame, amica bărbatului de stat.
De remarcat din observaţiile lui Caragiale cîteva condiţii ale „sursei” atît pentru gazetar, cît şi pentru agentul secret:
1) Sursa trebuie să fie implantată într-un loc de unde poate obţine informaţii sigure. „Bărbatul de stat”, ca membru al Guvernului şi al Partidului de la Putere, avea acces la informaţii de top, sigure însă.
2) De surse se face rost şi printr-o negustorie. În cazul de faţă bărbatul de stat nu era criticat de ziar.
În acelaşi timp, cea mai bună sursă e cea care se oferă singură, motivată de un sentiment sau un interes.
Cele mai bune surse provin din rîndul nemulţumiţilor din cadrul unei structuri: Guvern, Servicii Secrete, Parchet, Poliţie.
Jurnaliştii americani care au zguduit CIA cu articolele lor Seymour Hersh, Drew Pearson, Jack Anderson, Daniel Schnorr, au folosit informaţii date pe gratis presei de ofiţeri din Agenţie. Una dintre condiţii în acest caz stă în credinţa sursei că informaţia o să apară sigur.
3) Sursa trebuie profund protejată.
În cazul schiţei lui Caragiale, bărbatul de stat dă informaţii prin intermediul unei dame, care damă se întîlneşte cu ziaristul Revoltei naţionale. Cum bărbatul de stat face parte dintr-un partid terfelit de Revolta naţională, puţini s-ar fi gîndit, dintre colegii „bărbatului de stat”, că acesta era sursa informaţiilor din gazeta adversară.
Toate aceste adevăruri sînt valabile în America, ţara presei care trăieşte din informaţii date de surse.
În România nu există aşa ceva.