După anunţul şi mutarea ambasadei SUA la Ierusalim, dezbaterea privind retragerea intempestivă a trupelor americane din Siria a stârnit consternare, şoc total şi a prins consilierii prezidenţiali, Departamentul de Stat, Pentagonul şi planificatorii militari şi strategici pe picior greşit. Nu mai vorbim despre parteneri şi aliaţi.

În acelaşi timp, resurgenţa Rusiei se manifestă în formate tot mai vocale în trei, alături de Turcia şi Iran, pentru pacea în Siria, o pace înşelătoare, separată şi unilaterală, dar care poziţionează America în afara marilor influenţe şi decizii din regiune şi din Orientul Mijlociu. Şi când motivaţia retragerii este costul de 17 triliarde de dolari din banii poporului american după 2001, abordarea mercantilă, de buticar la colţ de stradă, a politicii externe şi de securitate americană ameninţă orice perspectivă de conectare şi credibilitate sustenabilă cu aliaţii şi partenerii americani odată ce angajamentele cunoscute şi continuitatea nu mai sunt un pariu cu miză previzibilă. Costurile, le va încasa, în timp, tot americanul de rând, de azi şi de mâine.


Şedinţă a cabinetului Trump FOTO EPA

Trump, un lider voluntar, care-şi impune dorinţele establishmentului american

Joi a avut loc o şedinţă a Consiliului de Securitate Naţională al SUA care a discutat situaţia din Siria. Cu această ocazie, anunţul privind retragerea trupelor americane rapid din statul levantin s-a nuanţat, dar opţiunea preşedintelui Trump a fost reconfirmată: „America first“ înseamnă şi priorităţi în domeniul combaterii migraţiei, eventual cu Garda Naţională la frontiera de sud cu Mexicul, şi nevoia de a reconstrui infrastructura deteriorată acasă, şi dorinţa de a îmbunătăţi viaţa americanilor la ei în ţară. Asta inclusiv cu preţul redesenării posturii internaţionale a SUA în Siria şi în întreg Orientul Mijlociu şi a diminuării nivelului de ambiţie global.

Relatările de presă vorbesc despre o temporizare a anunţului iniţial, limitarea la nivelul încheierii campaniei privind distrugerea Daesh autointitulată Stat Islamic şi dorinţa retragerii trupelor din Siria, cu orizont de timp fezabil, cel mai probabil după alegerile de la jumătatea mandatului, în noiembrie anul curent. Administraţia Trump a comunicat că opţiunea este pentru o retragere rapidă, nu pentru o prezenţă pe termen lung, pentru a stabiliza ţara şi a evita restabilirea organizaţiilor teroriste pe acest teritoriu. E adevărat, nu există un termen formal anunţat pentru retragerea celor 2000 de militari americani aflaţi acum în Siria şi susţinători ai SDF, trupele kurdo-arabe din Forţele Democratice Siriene, de opoziţie.

Pare că preşedintele SUA a luat decizia mai degrabă singur, într-un moment de pronunţare publică, pe care ulterior a cerut-o aplicată în realitate.

Anunţul, de fapt confirmarea afirmaţiilor publice făcute la sfârşitul săptămânii anterioare de către Preşedinte, la o reuniune în Ohio, subliniază şi mai mult confuzia, ambiguitatea şi lipsa unei strategii coerente asumate, care să definească şi politica americană în Siria. Nu numai în legătură cu trupele, ci şi cu celelalte obiective ale SUA pe teren, obiective care au generat, iniţial, intervenţia pe teren şi constituirea coaliţiei anti-ISIS. Nu mai vorbim despre obiective nepronunţate, dar subînţelese până mai ieri care ţin de limitarea influenţei iraniene în Siria. În plus, referinţa prea prezentă la bani împinge criticii spre asocierea unei etichete de mercantilism iresponsabil pe administraţia Trump.

În plus, pare că preşedintele SUA a luat decizia mai degrabă singur, într-un moment de pronunţare publică, pe care ulterior a cerut-o aplicată în realitate. Atât Pentagonul, cât şi Departamentul de Stat şi CIA au avut planuri contrare până la anunţul respectiv, respective amplificarea prezenţei americane pe teren. Mai mult, sunt profund preocupate de modelările care arată modul în care se dezvoltă lucrurile dacă SUA pleacă, lăsând în spate un gol de putere. Preocupările vin şi de la aliaţi şi parteneri ai Washingtonului din regiune, cu precădere Israelul, statele arabe din Golf, în primul rând Arabia Saudită, dar şi ceilalţi membri ai coaliţiei anti-ISIS, creată în 2014.

Mai deconcertantă a fost discuţia de la întâlnirea cu şefii de state din regiunea baltică de joi, când la partea publică, Preşedintele Trump a vorbit despre retragerea trupelor pentru a proteja cu Armata frontiera cu Mexicul şi despre relaţia cu Rusia, pe care şi-o doreşte bună şi rezultat al unei negocieri, al unei înţelegeri. După ce a afirmat că SUA a avut cea mai dură poziţie în raport cu Rusia, preşedintele SUA a exprimat speranţa că se va putea ajunge la un acord, deşi nu e sigur că acest lucru e posibil.

Fireşte că şi planul privind distrugerea/combaterea ISIS ar putea fi compromis de retragerea prea rapidă sau de absenţa SUA şi a coaliţiei araba-occidentale de la negocierile de pace privind Siria. Absenţa unei poziţii convenabile şi relevante a majorităţii sunnite din Siria de la treburile statului – incluzându-i aici şi pe kurzi – ar putea determina din nou turbulenţe şi naşterea structurilor radicale, teroriste, în sânul celor două componente ale statului sirian. Şi gradul de implicare necesar mai târziu, odată ce o soluţie a conflictului nu e sustenabilă şi e impusă majorităţii, ar putea fi mult mai costisitoare şi mai grea.

Frontiera siriano-irakiană şi zona de mijloc a văii Eufratului sunt regiuni unde pungile Daesh-autointitulată Stat Islamic sunt încă prezente şi active, şi nu au fost încă înfrânte, fiind încă profund amestecate în sânul populaţiei sunnite. Exact zonele unde ofensiva SDF nu mai poate fi susţinută, odată cu deturnarea atenţiei şi interesului structurii conduse majoritar de kurzi către zona de Nord, după declanşarea operaţiunii turce în Afrin. Orice perspectivă de stabilizare prin reconstrucţie şi crearea canalelor minime de supravieţuire a populaţiei – restaurarea aprovizionării cu apă, deminare, electricitate, crearea condiţiilor politice şi soluţionarea durabilă a crizei siriene – pare amânată sine die de aceste planuri de retragere.

Decizia nu e definitivă, dar intransigenţa merge în zone extrem de explicite. Donald Trump a declarat, după o discuţie telefonică cu Regele Salman al Arabiei Saudite şi o alta cu premierul Netanyahu, că:

„Arabia Saudită este foarte interesată de decizia noastră. Şi le-am spus «ei bine, dacă vreţi să rămânem, poate că va trebui să plătiţi pentru asta».“

Preşedintele SUA s-a referit la cele 7 trilioane de dolari cheltuiţi în 17 ani în întreaga regiune, costuri greu de explicat poporului american.


Oraşul Rakka, fostul fief principal al Statului Islamic FOTO EPA/ EFE

Pacea separată înşelătoare din Siria, în trei: Turcia-Rusia-Iran

Preşedinţii rus şi iranian, Vladimir Putin şi Hassan Rouhani, au fost invitaţii omologului turc, Recep Tayyip Erdogan la o discuţie miercuri, 4 aprilie, pe tema Siria. Este a treia reuniune în acest format, care anunţă deja următoarea întâlnire la Teheran, la o data încă neanunţată. O asemenea întâlnire este extrem de importantă pentru pacea şi situaţia din Siria, dar ochii au fost aţintiţi şi mai puternic asupra regiunii din cauza suprapunerii reuniunii cu anunţul Preşedintelui Trump privind o viitoare retragere din Siria, un gest care a şocat tot establishmentul, consilieri, planificatori militari, aliaţi şi parteneri ai SUA deopotrivă.

Câteva lucruri sunt de spus despre reuniunea în trei. Mai întâi divergenţele sunt evidente şi statele nu au flexibilitate decât în privinţa menţinerii în prim plan a formatului care le potenţează, le crează oportunităţi tuturor de a ieşi din teme interne sau externe complexe – izolarea Iranului, programul balistic iranian, acordul nuclear al Teheranului pus sub semnul întrebării, criticile faţă de situaţia internă din Turcia, izolarea şi tensiunile UE şi SUA cu Turcia, izolarea Rusiei, cazul Skripal, problemele interne ale Rusiei cu urgenţele civile şi capacitatea internă redusă de a structura statul şi oferi servicii populaţiei.

Iranul şi, într-o oarecare măsură Rusia, nu-şi doresc o abordare democratică sau măcar o formulă de autoguvernare a sunniţilor.

Astfel, în privinţa perspectivei lui Al Assad, Iranul - şi în mare măsură Rusia - doreşte menţinerea sa, Turcia mai degrabă nu. În privinţa raportului intern de forţe, Rusia preferă să joace între sunniţi şi şiiţi, condiţionând şi Turcia, şi Iranul, Turcia doreşte un viitor pentru arabii suniţi şi o diminuare a puterii şi a relevanţei, ba chiar a numărului kurzilor, pe care şi-i doreşte oricum împinşi la distanţă de frontiera turcă, pe zona de protecţie de facto controlată de Turcia, unde să fie amplasaţi refugiaţii sunniţi sirieni din nordul frontierei.

În privinţa unei păci sustenabile, perspectivele unui acord sustenabil sunt greu de estimat: Iranul şi, într-o oarecare măsură Rusia, nu-şi doresc o abordare democratică sau măcar o formulă de autoguvernare a sunniţilor, ci guvernul allawit-druz-creştin maronit de până acum, cu sau fără Al Assad, fapt care creşte posibilitatea radicalizării şi susţinerii mişcărilor teroriste în rândul sunniţilor oprimaţi şi discriminaţi, ca şi a kurzilor. Unitatea statului sirian e singurul punct comun, deşi fiecare are relativizări şi nuanţe şi la acest punct – Turcia vrea controlul de-a lungul frontierei, Rusia controlul porturilor şi bazelor sale din Estul Mediteranei, cel puţin.

În plus, reuniunea a mai marcat o problemă: absenţa de la masă a sirienilor, de diferite culori, absenţa statelor arabe din Golf, absenţa statelor occidentale - deşi s-a invocat perspectiva de reconstrucţie a Siriei, fiind solicitate contribuţii umanitare din întreaga lume. O pace separată, încă nerealizată decât prin amânarea dezbaterii marilor teme ale păcii din Siria, în condiţiile în care Donald Trump vrea să declare victoria asupra Daesh autointitulat Stat Islamic şi să se retragă din Siria pentru a-i lăsa pe alţii să-şi bată capul, evitând confruntările şi războiul cu Rusia şi Turcia şi insistând doar asupra unor puncte greu de realizat prin intermediari: limitarea impactului Iranului în regiune, blocarea condiţiilor apariţiei mişcărilor radicale islamiste şi teroriste în regiune, considerarea sunniţilor în conducerea statului.

O maximă complicaţie, amplificată de decizii luate pe picior şi de angajamente sau abordări dincolo de consilieri, strategi şi militari la Casa Albă.

Nici responsabilitatea SUA faţă de Israel nu pare să fie servită de situaţia actuală, în condiţiile în care guvernul Netanyahu se clatină: prezenţa iraniană şi interesul coridorului şiit până la Mediterană, înconjurarea Israelului şi presiunile asupra statului evreu ameninţă perspectivele de pace în Orientul Mijlociu. Şi pe această dimensiune, unde oricum nu era linişte, după recentele ciocniri israeliană-palestiniene, rachete lansate şi presiuni care vor fi amplificate de transferul de rachete către Hezbollahul libanez şi funcţionarea fabricii de rachete în Vestul Siriei, în proximitatea bazelor ruse, lucrurile sunt neclare.

O maximă complicaţie, amplificată de decizii luate pe picior şi de angajamente sau abordări dincolo de consilieri, strategi şi militari la Casa Albă. Perspectiva redusă ca pacea să revină în Siria, dar o creştere exponenţială a posibilităţii renaşterii mişcărilor teroriste în regiune. Şi exact ceea ce Trump reproşa administraţiei Obama, retragerea prematură din teatrele de operaţii, riscă să se repete în Siria: retragerea americană antrenează posibilitatea ca noii duşmani să se dezvolte liniştit, urmând ca SUA să fie nevoită să revină, alături de aliaţii săi occidentali, dintr-o poziţie mai dificilă, cu costuri mai mari. Şi nu am inclus aici, în nici un punct, problemele repoziţionărilor geopolitice, ale costurilor şi impactului de imagine faţă de aliaţi şi parteneri. Greşeli pe care istoria le va deconta pe seama intereselor occidentale prezente şi viitoare.