Au trecut deja şase ani de la începutul conflictului civil din Siria. Spaţiul politic sirian s-a divizat în cel puţin patru grupuri militar-politice, care controlează diferite părţi ale teritoriului naţional. Fiecare cu proprii aliaţi sau sponsori internaţinali, transformând conflictul şi într-un teatru de conflict prin intermediari (proxy war) al puterilor regionale şi globale. Pe de o parte, avem conflictele domestice ale diferitelor facţiuni interne, precum conflictul intern dintre grupările wahhabite, între grupările wahhabite, grupările rebele moderate şi regimul de la Damasc, între grupările rebele şi regimul lui Assad, precum şi între kurzii sirieni, Assad şi ISIS. Pe de altă parte, avem conflictul proxy al puterilor regionale şi globale, care au transformat conflictul sirian în propriul teren de joc. Siria e câmpul de bătălie în războiul tăcut dintre Iran şi Arabia Saudită, parte a confruntării între facţiunile sunite şi cele şiite din Orientul Mijlociu, în confruntarea dintre Rusia şi Statele Unite, ca urmare a dorinţei Rusiei de a fi considerată o putere globală. De asemenea, este locul de confruntare din conflictul grupărilor ideologice mai mici din regiune, precum cel dintre Hezbollah şi Mişcarea Viitorului din Liban sau Frăţia Musulmană globală şi mişcările salafiste locale. Având în vedere resursele actorilor străini Siriei, conflictul proxi dintre actorii regionali şi globali a ajuns să definească situaţia militară şi politică din această ţară.

Totuşi, scopul acestui articol nu este acela de a analiza conflictul sirian, ci de a face o scurtă trecere în revistă a dezbaterii (occidentale) despre conflictul din Siria. Dezbaterea din România despre conflictul sirian, atât cât există ea pe malurile Dâmboviţei, este modelată, în mare parte, după dezbaterea occidentală. Desigur, mai există şi câteva discursuri marginale, de provenienţă ruseaescă şi care promovează înţelegeri „alternative” şi teorii ale conspiraţiei. Canalele de informaţii şi analize occidentale rămân, însă, fundamentale pentru analiştii şi publicul român interesat de situaţia din Siria. Cu toate acestea, analiştii români rareori reuşesc să vadă dezbaterea occidentală despre Siria în ansamblul ei. De multe ori, aceştia devin prizonieri ai unuia dintre marile discursuri despre Siria din această dezbatere.

Trebuie să avem o perspectivă de ansamblu asupra dezbaterii din occident, să putem diferenţia între marile discursuri despre Siria.

Ar fi o greşeală să credem că occidentul are o viziune unitară cu privire la conflictul din Siria. Occidentul este scena unui alt tip de conflict, cel al ideilor despre Siria, care încearcă să devină dominante şi să definească politica externă şi reacţia statelor occidentale cu privire la conflict. Pentru a înţelege diferitele analize despre conflict, trebuie să avem o perspectivă de ansamblu asupra dezbaterii din occident, să putem diferenţia între marile discursuri despre Siria. Înţelegerea dezbaterii ne va ajuta să înţelegem reacţiile diferitelor state occidentale şi raţionamentele care stau în spatele acestora.

Tipuri de discursuri despre cauzele conflictului sirian

Dezbaterea occidentală despre conflictul din Siria este definită de cel puţin trei mari discursuri, fiecare cu propria explicaţie cauzală a conflictului şi cu recomandări politice care decurg din modul în care înţeleg cauzele şi evoluţia conflictului. Cele trei pot fi definite drept „primordialist”, „genocidar” şi „liberator”.

Discursul primordialist este bazat pe credinţa că conflictele inter-etnice sunt istorice şi ireconciliabile, bazate pe o ură ancestrală între diferite grupuri ethnice sau politice, fundamentate şi pe o frică constantă de dominaţie, expulzare din anumite teritorii şi chiar extincţie ca grup. Adepţii acestui discurs afimă că „ura ancestrală” dintre diferitele grupuri etno-politice din Siria şi Orientul Mijociu face conflictul ireconciliabil şi imposibil de rezolvat pe căi diplomatice sau necostisitoare din punct de vedere al resurselor oferite de occident. Aici vina nu este doar a regimului sau a rebelilor, ci a tuturor. În consecinţă, analiştii primordialişti ai conflictului din Siria pot fi pot fi divizaţi în două grupuri, având aceeaşi înţelegere cauzală a conflictului dar cu propuneri de abordare relativ diferite.

Primul grup de primordialişti susţine o intervenţie limitată a occidentului în conflictul sirian prin segregarea diferitelor grupuri etno-politice în noi unităţi politico-teritoriale, divizând Siria într-un număr de noi state omogene etnic sau religios sau prin federalizarea republicii. Propunerea de segregare teritorială a diferitelor grupuri pleacă de la premisa că grupurile omogene nu provoacă conflicte interne, iar segregarea acestora în teritorii bine definite şi apărate duce la diminuarea dilemei securităţii şi automat la încetarea conflictului, chiar dacă ura ancestrală rămâne o caracteristică a relaţiilor dintre grupurile segregate. În acest grup putem găsi analişti de la Rand Corporation, Brookings Institute, Yale University şi alte think-tank-uri renumite din SUA şi Europa de vest. Puteţi citi analize care se încadrează în acest grup aici, aici, aici, aici, aici, aici şi aici (video).

Al doilea grup de primordialişti este ceva mai radical şi susţine că din cauza urii ancestrale care face conflictul ireconciliabil, occidentul nu ar trebui să se implice în rezolvarea conflictului civil, pentru că o rezolvare este imposibilă. Compus în mare din libertarieni americani şi alte grupuri anti-intervenţioniste occidentale, acest grup contestă succesul oricăror tentative de rezolvare a unui conflict peren. Având în vedere imposibilitatea rezolvării conflictului identitar şi etno-religios, ar fi nu numai contraproductiv ca occidentul să intervină într-o regiune atât de problematică, dar costurile unei asemenea intervenţii ar împiedica şi mai mult recuperarea economică din occident şi controlul cheltuielilor publice. În consecinţă, analiştii din acest grup susţin neimplicarea occidentului în conflicte fără soluţie, în care „occidentul nu joacă niciun rol” şi care vor exista mereu. Puteţi citi analize care se încadrează în acest grup aici, aici, aici şi aici.

Discursul genocidar/umanitar este un alt tip de discurs important în dezbaterea occidentală pe marginea conflictului sirian, fiind hegemonic în anumite cercuri şi având un sprijin consistent din partea multor organizaţii internaţionale, precum ONU, UNHCR şi altele. În acest discurs, atenţia este concentrată pe acţiunile militare sau politice împotriva populaţiei civile de către diferitele facţiuni parte în conflict, dar cu predilecţie către acţiunile forţelor loialiste regimului Assad. Adepţii discursului genocidar văd regimul dictatorial condus de Assad, precum şi inechităţile economice ca fiind principalele cauze ale conflictului civil. Din perspectiva acestora, mişcarea de stradă anti-Assad a evoluat într-un război civil, conflict cauzat de regimul de la Damasc. Atenţia lor este, aşadar, îndreptată către acţiunile regimului Assad, care este perceput drept ilegitim, iar mişcările sale militare drept tentative sau acţiuni premeditate de epurare sau anihilare fizică a unor părţi semnificative din populaţia Siriei.

Susţinând că Assad întreprinde acte de genocid, adepţii discursului genocidar susţin intervenţia umanitară a forţelor occidentale pentru oprirea acestora şi pedepsirea autorilor, inclusiv prin eliminarea de la putere a lui Assad şi a liderilor regimului actual. Apelând la valorile şi dreptul internaţional, aceştia afirmă că occidentul are o obligaţie morală de a interveni şi a opri genocidul (gândiţi-vă doar la atacul cu sarin şi apelul la intervenţia americană). Un rol important în joacă şi doctrina ONU cunoscută ca „Responsabilitatea de a Proteja” (R2P), care a creat cadrul legal de intervenţie al ONU în cazurile în care statele întreprind crime împotriva umanităţii, dar care necesită acordului Consiliului de Securitate, în care Rusia are drept de veto. Puteţi citi analize care apelează la discursul genocidar aici, aici, aici şi aici.

Discursul liberator este al treilea mare discurs despre conflictul din siria, aderenţii la acest discurs concentrându-se pe evidenţierea luptei pentru eliberarea poporului sirian de sub dictatura regimului al-Assad. Deşi mult mai redus în importanţă decât precedentele două, rămâne unul dintre marile discursuri existente în dezbaterea occidentală pe marginea Siriei. Discursul liberator se concentrează pe rolul şi scopul mişcărilor rebele moderate din Siria. Acesta susţine retorica liberatoare a mişcărilor rebele şi promovează intervenţia occidentală în sprijinul. În general, discursul liberator apelează la valorile universaliste ale liberalismului occidental, folosind mitologia politică liberală pentru promovarea unei intervenţii în sprijinul promovării democraţiei.

Evenimentele nu există de la sine, acestea sunt construite discursiv ca evenimente de diferite grupuri, state sau de către presă. Ele sunt evenimente pentru că cineva spune că ele sunt evenimente.

Apel la reflecţie

Atunci când urmărim subiecte de interes internaţional, precum conflictul din Siria, trebuie să devenim reflexivi în analiza noastră asupra evenimentelor şi reacţiilor apărute. Aproape niciodată nu există o singură perspectivă de interpretare, iar când există o hegemonie discursivă, trebuie să devenim şi mai reflexivi în analiza noastră. Este important să reflectăm asupra premiselor ontologice şi epistemologice, perspectivelor istorice şi a motivelor care fundamentează o anumită poziţie. Nu neapărat pentru a ne îmbunătăţi cunoştinţele despre evenimentele petrecute, dar pentru a înţelege de ce şi cum acele evenimente sunt interpretate şi construite discursiv pentru a transmite un mesaj care să promoveze anumite acţiuni ca reacţie la acestea.

Construcţiile discursive despre anumite evenimente sau procese sociale au puterea de a oferi legitimitate unor opţiuni de politici publice în defavoarea altora. Ele definesc realitatea socială şi stabilizează reprezentările identitare pe care le construiesc. Evenimentele nu există de la sine, acestea sunt construite discursiv ca evenimente de diferite grupuri, state sau de către presă. Ele sunt evenimente pentru că cineva spune că ele sunt evenimente. Adoptarea unor măsuri în defavoarea altora depinde de modul în care aceste evenimente sunt articulate discursiv.

Recunoscând marile discursuri din dezbaterea pe marginea conflictului din Siria, analiştii şi publicul vor reuşi să înţeleagă mai bine bazele ideatice şi schimbările din politica externă americană şi occidentală. Schimbările discursive care favorizează intervenţia, pe baze umanitare, arată că discursul genocidar devine, cel puţin momentan, dominant în administraţia americană. Acesta înlocuieşte discursul perenialist adoptat de Donald Trump pe parcursul campaniei electorale şi ulterior. Însă dezbaterea nu este nici pe departe la final, iar competiţia dintre diferitele discursuri va continua să altereze politica externă americană şi occidentală. Trebuie să ieşim din logica unui singur discurs şi să vedem dezbaterea în ansamblul ei, altfel devenim prizonierii unei singure logici discursive. Reflexivitatea este esenţială în analiza politicii externe.